Două puncte (:) semn de punctuaţie folosit pentru arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicaţie sau o concluzie (DEX)
Îndreptarul orografic, ortoepic şi de punctuaţie menţionează că două puncte (:) marchează o pauză indicată de punct. Acest semn de punctuaţie presupune o anticipare, fie printr-un verb de declaraţie (exprimat sau neexprimat), fie printr-un substantiv care anunţă vorbirea directă:
„În cele din urmă el o apucă cu vârful degetelor de mânecă şi-i zise: - Simino! Auzi tu, Simino?! Fii cuminte. Uite zău, că-mi pierd şi eu sărita…" Verbul de declaraţie (verb dicendi) folosit este zise.
Prezenţa liniei de dialog, a semnului întrebării şi a semnului exclamării nuanţează textul lui Ioan Slavici.
Alte verbe de declaraţie sunt: a spune, a răspunde, a întreba, a adăuga, a exclama, a declara, a interoga, a striga, a şopti şi multe altele.
„Iată, merg în faţa ta şi-Ţi spun - Vreau să-ţi vorbesc. Iar Tu îmi vei răspunde - Vorbeşte!" (Marin Sorescu - Paracliserul).
În contextul „Îl deşteptă din toropeală o mână subţire, care-i ridica bărbia în sus. Era Otilia: - Felix, ce faci tu aici? De când te caut…" (G. Călinescu - Enigma Otiliei). Verbul „a întreba" se subînţelege.
Două puncte (:) se utilizează într-o enumerare.
„Gavrilescu se simţi apucat de mână şi întorcând speriat capul, regăsi lângă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat….
- Să le ţii bine minte (…) Să nu le mai încurci: o ţigancă, o grecoaică, o ovreică…" (Mircea Eliade - La ţigănci).
Când enumerarea este anticipată, două puncte (:) se aşază la sfârşitul ei: „Gelozia chinuitoare, bănuielile crescute, sentimentele amestecate, culpabilitatea: toate aceste linii derutante compun, în fond, un veritabil labirint psihologic, specific sensibilităţii moderne." (Manula de liceu, Anton Holban - interpretare)
Înaintea unei explicaţii (deseori construcţii apozitive) se folosesc două puncte (:).
„Masa cea mai copioasă pentru toate categoriile sociale era masa de seară: ceea ce însemna că se lua pe înserate (…) când lucrătorii se întorceau de la câmp." (N. Lascu, Cum trăiau românii). În textul reprodus s-au folosit şi alte semne de punctuaţie: ghilimelele, punctele de suspensie încadrate de parantezele mari, ceea ce înseamnă că ne aparţin în intenţia de a prescurta textul reprodus şi, desigur, punctul la sfârşitul unei fraze, care conţine propoziţii enunţiative propriu-zise.
Două puncte (:) se folosesc şi după cuvintele: „astfel", „iată", „anume" când contextul anunţă precizări (deseori prin exemplificări).
„A dus cele trebuitoare şi anume: trei pâini, o bucată de slănină, un săculeţ cu fasole, un pic de brânză… ca să-i fie lui Huţu, care stătea în gazdă la seca Lenca, pe două săptămâni". (după Ioan Slavici)
Interjecţia iată primeşte în context valoare afectivă: Iată: am intrat în ultima lună de iarnă, în curând vor apărea şi ghioceii.
