Atestată documentar din anul 1231, localitatea Cozma avea, în preajma declanşării marii conflagraţii mondiale, peste 1.200 de locuitori. În anul 1914, şi în cei următori, ca peste tot în Transilvania, cozmenii apţi pentru serviciul militar au fost încorporaţi în Armata austro-ungară şi trimişi pe câmpurile de luptă din Serbia, Italia, Galiţia, Rusia. Au fost cazuri în care din aceeaşi familie au plecat câte doi sau trei fraţi, ori tată şi fiu împreună. Tributul pe fronturile războiului se ridică la un număr de 52 de vieţi omeneşti, care ar echivala cu aproape zece procente din populaţia de sex masculin a satului. Numele lor sunt gravate pe monumentul ridicat, în anul 1934, la poarta Bisericii.
Dar, alături de aceşti adevăraţi eroi, care au lăsat în urma lor părinţi nemângâiaţi, văduve îndurerate şi copii orfani ce le vor duce dorul, se cuvine a-i aminti şi pe cei care s-au întors acasă după anii petrecuţi pe front sau în prizonierat. Şi unii şi alţii îşi au, fiecare, „istoria" lor, doar că peste unele dintre acestea, încet-încet, se aşterne vălul uitării. Chiar dacă unele par aproape incredibile, ele sunt totuşi adevărate, motiv pentru care vom creiona câteva.
Cantorul („diacul") Nicolae Giurgiu avea patru feciori, dintre care trei au fost duşi la oaste. Daniel, plecat în 1915, vine după un an acasă într-o permisie. Povestea, ulterior, fiul său, preotul Augustin Giurgiu, care atunci avea doar patru ani: „… Nu se mai sătura îmbrăţişându-ne şi sărutându-ne, pe mine şi pe sora mea…. Iar, la plecare, mama l-a condus până la Reghin, unde s-au fotografiat împreună, el în haine militare. La despărţire, mama, tremurând de emoţie, îl ruga să nu se mai întoarcă şi să se ascundă, iar el, presimţindu-şi destinul, i-a spus că, în cazul în care va muri în război, îi recomandă să se mărite după anul de doliu…". A plecat şi nu s-a mai întors.
Absolon, al doilea fiul al „diacului", plecat pe front, nu se va mai întoarce nici el. Doar cel de-al treilea, Ştefan, se întoarce teafăr, după ce, ulterior căderii Imperiului Austro-Ungar, ajunge să lupte şi în rândurile Armatei Române, în campania din 1919 din Ungaria.
Soarta este dură nu doar cu cei care nu se vor mai întoarce, dar şi cu cei dragi, rămaşi în urma lor. Astfel, Gheorghe Romanţi lasă acasă, la plecare, cinci copii, doi băieţi şi trei fete, pe care nu-i va mai revedea. Soţia lui, Maria, rămasă văduvă la nici treizeci de ani, îi va creşte cu mare greutate, fără să se mai recăsătorească.
Dumitru Moga, fratele învăţătorului Alexandru Moga, nu mai ajunge acasă, deşi îl aşteptau soţia şi fiul. Şi ca ei, mulţi, mulţi alţii!
Teodor Maier („Cordai") nu mai era tânăr când a fost concentrat, iar fiul său, Ioan, avea doar 19 ani când a fost încorporat. Se întâlnesc în aceeaşi garnizoană în Târgu-Mureş, unde Ana, soţie şi mamă, îi vizitează şi - spre amintirea urmaşilor - cei trei imortalizează momentul într-o fotografie. Au marea şansă ca, după anii de război, să revină amândoi sănătoşi acasă. În schimb, David Paşca („de la Buna"), mai puţin norocos, îşi lasă un picior pe câmpul de luptă, rămânând infirm pe viaţă, iar Simion Chibulcutean, după patru ani, cu sănătatea zdruncinată, reuşeşte să-şi revadă soţia şi fiul, dar la foarte scurt timp îşi dă duhul.
David Floreanu pleacă printre primii, în ziua de 10 august 1914. Ajunge pe frontul din Galiţia însă, după un an, cade prizonier la ruşi. Eliberat în iunie 1918, este reintegrat în Armata austro-ungară, iar la sfârşitul anului este demobilizat. În primăvară se căsătoreşte, dar, la nicio lună de zile, este concentrat în Armata Română şi ia parte la luptele de la Tisa, din 1919. Se întoarce acasă abia în primăvara anului 1920, după şase ani de la plecarea pe front, cu două amintiri… norocoase: un glonţ îi străpunse pulpa gambei stângi, iar un altul îi zdrelise coasta din dreptul inimii.
Tot prizonier la ruşi, în îndepărtata Siberie, a ajuns şi Mihăilă Rusu, care, fiind luat la munci zilnice în diverse gospodării din zonă, la eliberare, ajunge să se… căsătorească(!) cu o rusoaică mai înstărită, văduvă de război, şi renunţă la întoarcerea acasă. După aproape 40 de ani, murindu-i soţia, şi neavând copii, îl cuprinde dorul de plaiurile natale şi se întoarce la Cozma, unde-şi petrece ultimii ani din viaţă.
Avram Maier („Şpanu") se întoarce după cinci ani de la plecare, după sfârşitul războiului, când părinţii, considerându-l deja mort, îi vânduseră până şi hainele de sărbătoare. În toiul nopţii, îmbrăcat sărăcăcios, şi cu o barbă neîngrijită, bate la geamul casei părinteşti, înspăimântându-şi mama şi tatăl, care, abia după multe insistenţe, îl recunosc.
Nu doar soldaţi şi gradaţi au fost cozmenii în vremea Marelui Război. Se cunoaşte şi cel puţin un ofiţer, Ioan Preda, care, mândru de uniforma sa, trimite familiei unei fete care-l aştepta o fotografie din împrejurimile Vienei, „ca să vedeţi cum sunt cătanele pe la noi".
Dar, poate că cea mai semnificativă relatare despre cozmeni în război este cea descrisă de către Florea Bogdan, în recenta sa carte, „Memorii", apărută în anul 2014 la Editura Asociaţiunii Astra din Reghin. A fost primul ofiţer român din Armata austro-ungară care a dezertat, şi s-a pus în slujba Armatei Române, trecând Carpaţii împreună cu aceasta în vederea eliberării Ardealului, în august 1916. Ajuns, împreună cu un grup de cercetaşi, în faţa Armatei austro-ungare, în zona muntoasă din împrejurimile Bicazului, se trezesc în faţă cu doi soldaţi, care, după somaţie, se predau cu uşurinţă. „Se prezintă un caporal şi un soldat, români din comuna Cozma, din Câmpia Ardealului, şi spun că li s-a urât de unguri, şi că vor să se predea la români" (pag.123).
Fiind chestionaţi, aceştia oferă o mulţime de date valoroase despre efectivele, dispunerea şi mişcările trupelor austro-ungare din zonă. Contrar intenţiei lor iniţiale, s-a convenit ca cei doi să se întoarcă şi să ofere în continuare cât mai multe informaţii de natură militară, şi nu numai. S-a stabilit un sistem ingenios de a depune zilnic, într-un anume loc, mesajul lor, de unde urma a fi recuperat de cercetaşii Armatei Române, sistem care a funcţionat cu succes în perioada în care frontul era stabilizat în acea zonă. Urma ca, la momentul oportun, cei doi să dezerteze şi să treacă efectiv în tabăra Armatei Române. Deşi în carte nu sunt menţionate numele celor doi cozmeni, aproape sigur, caporalul este Ştefan Giurgiu, având în vedere că, ulterior, acestuia i s-a conferit, „din înaltul Ordin al Majestăţii sale Regele Ferdinand I", medalia „Victoria" a Marelui Război şi „Crucea Comemorativă a Războiului 1916 - 1918".
Ca o palidă şi tardivă „recompensă" a soartei celor căzuţi sau dispăruţi, astăzi, cel mai vârstnic cozmean este unul dintre orfanii de război, Ioan Romanţi, trecut, de 98 de ani, după ce, anul trecut a plecat la Domnul un alt orfan de război, Simion Chibulcutean, cel care, născut în 1914, a reuşit să treacă de o sută de ani. Cât despre cei care s-au întors cu bine acasă, unii vor avea ghinionul de a fi mobilizaţi şi în al Doilea Război Mondial, ori să fie trimişi, departe de satul lor - până la Budapesta -, în tabere de muncă forţată. Dar despre cozmenii participanţi la cea mai mare încleştare armată a secolului trecut, într-o viitoare relatare!
