Deschid sfânta carte, unde se află gloria înscrisă României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor." Sunt primele cuvinte din cartea lui Nicolae Bălcescu - „Românii sub Mihai Voievod Viteazul", despre acele timpuri eroice, despre lupte, despre credinţă strămoşească şi jertfă, aici în „Ţara Ardealului", mândră şi binecuvântată de Domnul pe pământ.
Din păcate, tot mai puţini sunt, din 1990 încoace, fiii României, pentru a mai avea „înaintea ochilor" paginile acelei vieţi eroice ale înaintemergătorilor. Cu sau fără facultăţi terminate, în căutarea pâinii, cea de toate zilele, pe care ţara lor nu le-o mai dă, ei, tinerii, pleacă, cât văd cu ochii, prin ţări străine, pe alţii îmbogăţindu-i, ştiind că nici măcar acea spusă românească, de pe vremea în care ardelenii plecau în America, Pământul Făgăduinţei: „Fie pâinea cât de rea, mai bună-i în ţara ta!" nu se mai potriveşte, deoarece nici măcar acea „pâine rea", amară, lor nu li se mai dă.
Şi când te gândeşti ce bucuroşi, ce încrezători, ce plini de speranţe erau tinerii acelui sfârşit de decembrie 1989, când, pe buzele lor, în sufletele lor erau acele versuri ale nădejdii zilei de mâine: „O, lasă-ne, libertate sfântă, / Să te privim!". Numai că acea libertate, acea democraţie, fără necesara luciditate, fără calmul liniştii, fără conducători demni, pricepuţi, cu dragoste de neam şi ţară, nu pot fi concepute. Nu pot fi, în niciun caz, realizate efectiv. Cu mai-marii îmburcaţi la voia întâmplării, cum bate înşelătorul vânt al sorţii, cum s-au petrecut lucrurile din 1990 încoace, în demnităţile înalte ale ţării, slabe sunt speranţele. Cu un Iliescu, Năstase, Petre Roman, Băsescu, Boc, Ponta, Dragnea, Tăriceanu, Blaga, este foarte greu să fie realizat un vis, un real ideal. E greu când interesul de gaşcă, de partid, doboară meritele, acea meritocraţie a trudei, a posibilei reuşite, a adevărului, a bunului-simţ şi a interesului naţional.
Tot mai des, din 1990 încoace, au triumfat, din păcate, minciuna gogonată, alte interese străine, meschine, întărind, tot mai mult, răsunetul versurilor lui Eminescu din „Doină", într-o ţară în care românul „nu mai poate străbate / De-atâta străinătate", când „Nici e vară vara lui / Şi-i străin în ţara lui", când „toate cântecele pier."
Din 1990 încoace, pentru „biet român, săracu' ", rămâne mereu acea speranţă într-o reînviere a neamului. Reînviere aşteptată, dar mereu amânată! Din 1990 încoace, viaţa românului, invadată de atâta amărăciune, adesea s-a transformat în venin, sub un fel de ameninţător vandalism, sub un fel de barbarie politică, specific românească, într-o faţă schimbată, a unei realităţi altfel dorită, altfel închipuită în decembrie 1989. Din păcate, totul a eşuat într-o politică a erorii, a unor inşi bântuiţi de ambiţii politice enorme, departe de grija faţă de Ţară, de apărarea interesului naţional, un adevărat atentat la reala democraţie. Paraziţii politici, care cad, precum pisica, mereu în picioare, pentru care onoarea nu mai contează, mulţi inşi fără niciun căpătâi intelectual, fără Dumnezeu, care au aşezat ţara sub semnul hazardului perdant, au făcut tot posibilul ca întoarcerea acasă a românului să fie mereu amânată, în urma unor practici ale vremurilor care numai noi nu s-au dovedit a fi pentru români. Ei, şmecherii, „băieţii deştepţi", care au făcut atâta rău României, nu reprezintă neamul românesc! Ei sunt nişte penibili avortoni! Nişte cârpe. Acolo, nişte zdrenţe. Nişte rebuturi! Aerul primenirii nu-i cel aşteptat, cu miros de santal, ci-i cel al dezamăgirilor de 26 de ani, iar întristata Mamă-Ţară este tot mai mult vlăguită de prădătorii ei conducători nepricepuţi, prin acele privatizări frauduloase, prin vânzarea pământului, prin distrugerea industriei şi a locurilor de muncă, prin neglijarea unei agriculturi care ar putea salva ţara. Şi, mai ales, au prădat o Românie prin furt, prin lăcomia şi fuga după banul care corupe, care, uneori, ia şi minţile şi prosteşte! Prea mulţi gropari s-au arătat în această degradare treptată, din 1990 încoace!
Talpa ţării, ţăranul nostru român, cel care, de când se ştie, a dus greul pe umerii lui, pe timp de pace şi în războaie, veşnicul ţăran blând, al iertărilor, a ajuns azi, el şi copiii lui, pentru care şansele nu mai sunt egale în şcolile înalte, să zâmbească resemnat, atât de păcălit, cu amar în suflet. Prea des trecut prin vămile disperării, ţăranul ajuns azi să trăiască o „viaţă cu preţ redus", apăsat de angarale şi de nedreptăţi. Doar în anii aceia, ai „obsedantului deceniu", ai cotelor împovărătoare, ai colectivizării forţate a mai trăit ţăranul român un asemănător sentiment. Lui, după 1990, nu i s-a dat nimic, deşi i s-a luat, cu anasâna, totul: vacă, oaie, cal, căruţă, pe timpul colectivizării după model sovietic. Lui i s-a luat şi speranţa, în timp ce urmaşilor unor grofi, unii criminali de război, unor şmecheri de-a şaptea spiţă, li s-au dat, prin fals, sute de mii de hectare de pădure, de terenuri agricole, chiar sate întregi! Lor, celor care au dat numele veşnic al ţării, nimic! Iar în Casa Ţării, azi nu se află nici măcar un Moş Ion Roată!
Aici, în „Transilvania românească, eternă şi nedespărţită", cum se exprima, în anul 1940, Liviu Rebreanu, noi, românii, suntem bulgăriţi mereu de neprietenii tradiţionali, de ura viscerală a celor doritori ai imposibilului numit aşa-zisul Ţinut Secuiesc. Mereu aflaţi între Scylla şi Charybda nepăsării mai-marilor, guvernanţii cu sufletul năpădit de boala înstrăinării şi indiferenţei, ne pun în mâna străină, în mâna unor inşi care nici măcar nu ştiau unde-i aşezată România pe o hartă a Europei şi a lumii. Au venit cu buzunarele goale şi s-au întors şi se întorc cu ele pline. Am ajuns azi, dacă privim bine în jur, să ne amintim de cuvintele lui Nicolae Iorga, convins că mai avem prieten, sigur şi singur, doar Marea Neagră. Tot mai mult ne dăm seama că, prinşi în şotronul guvernamental, mai-marii guvernanţi ne ţin mereu între două focuri. Focuri ale vânzării! Focuri ale trădării! Oare unde se duc mulţii bani obţinuţi din petrolul, gazul, electricitatea, aurul, lemnul, aluminiul, chiar apa, bani grei obţinuţi după toate bogăţiile româneşti, acum furate ca în codru? Unde se duc? În Franţa, în Germania, în Italia, în Anglia, în America, în Rusia, în Austria, în Ungaria!
Prea des ne dăm seama, tot din păcate, de falsificarea istoriei, prin evitare, maestru fiind, la acest capitol, istoricul Lucian Boia. Fie cei ajunşi sus de tot, fie „curajoşii din umbră", fie cei care cultivă acel fel de fantezie, soră cu minciuna, sub viforele timpului, ei au un singur crez, şi anume sloganul: „Scopul scuză mijloacele!". Aşa a fost posibil, în urma minciunii, a unui scenariu udemerist, clocit în ţară şi în afara României, acel echinocţiu însângerat din martie 1990, de la Târgu-Mureş, unde pornirea vrăjmaşă a dus la „furtuna semănată prin vânt!".
Azi, tot în urma unor scenarii abracadabrante, românul simte acea nouă lovitură dată şcolii, învăţământului românesc, prin eliminarea, prin uşa din dos a relei-intenţii şi a incompetenţei mai-marilor, a limbii latine, a limbii române, a istoriei, pentru a ajunge noi, românii, un popor fără memorie!
Cu faţa spre adevăr, acum, când românul simte în cârcă, tot mai mult, puţinătatea pensiilor şi a salariilor, grelele poveri ale taxelor şi impozitelor, dar şi nepăsarea guvernanţilor, când noi, românii ardeleni, suntem obligaţi să luptăm, iată, pe două fronturi, pe alte câmpuri, cu alte genuri de arme, când până şi Tricolorul, simbol naţional al dăinuirii noastre, este maculat, stropit cu noroi, călcat în picioare, într-un început al curăţirii sufletului, trebuie să participăm la reasumarea viitorului. Pentru că „România nu poate fi întreagă fără Ardeal!". O spunea şi Nicolae Titulescu. Cu fruntea sus, tuturor conspiraţiilor, scenariilor rocamboleşti, de culise, şi dihoniei, blestemului dezunirii - cum odată spunea Vasile Pârvan - să le răspundem prin unitate! Prin UNIRE! Să credem, dragi compatrioţi, în ziua de mâine a României! Să avem încredere în viitorul ei. Totuşi, aici, la porţile Răsăritului, mai rămâne speranţa. Ea moare ultima!
