Note la Monumentul „Gloria" de pe Cîmpia (Câmpul) Libertăţii din Blaj
Erau sfinte „Punturile" naţiunii române transilvane votate în Adunarea Naţională de la Blaj din 15-17 mai 1848. Şi când au fost jurate, Şaguna, Bărnuţiu, Bariţiu, Cipariu, Treboniu Laurian, Iacob Bologa şi alţii erau purtaţi pe braţe de mulţimea trează la minte şi suflet.
Pe o aceeaşi Câmpie a Libertăţii, ce „punturi" s-ar vota oare în ziua noastră şi pe cine ar purta mulţimea pe braţe?
La Blaj, în mai 1848, s-a rostit jurământ cu o mână pe inimă şi cu cealaltă mână ridicată în sus, spre cer, „în numele Tatălul şi al Fiului şi al Spritului Sfânt". Cel care jura astfel era „amic" patriei şi „inimic inimicilor" şi nu vroia să lucreze niciodată în contra drepturilor şi intereselor naţiunii române. „Voiu ţine şi voiu apăra legea şi limba noastră română (...) voiu conlucra la înaintarea binelui."
Când legea e strâmbă şi limbii române i se ia strălucirea şi când binele nu mai înaintează, tăindu-i-se calea, nici jurămintele nu se mai rostesc cu o mână pe inimă şi cu cealaltă ridicată în sus, spre cer, în numele apărării legii şi a limbii române, a conclucrării la înaintarea binelui. Jurământul e pantomimă. Sfidează, nu înfiorează.
În Proclamaţia de la Blaj, aliniatele încep cu cuvintele: Naţiunea română pretinde... Naţiunea română pofteşte... Naţiunea română cere...
Într-o Proclamaţie a zilei nostre ce pretinde, ce pofteşte, ce cere Naţiunea română? Din păcate nu pretinde, nu pofteşte, nu cere. Simţirile reci şi măştile râzânde, făcând din Dumnezeu o umbră şi din patrie doar o frază, umilind naţiunea, îi legiferează loc şi timp în care să tacă, să tacă, să tacă. Şi atunci: O convenţie e totul; ce-i azi drept mîne-i minciună; şi, scrie mai departe Marele Eminescu, Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
