Refuzul de a reteza imediat după 1990 declaraţiile obraznice, sfidarea Constituţiei şi şantajul politic la adresa tuturor guvernelor au condus la o monstruozitate bilingvă, autonomă de interes naţional: UDMR.
De aproape 25 de ani, provocările celor care se autoproclamă reprezentanţii politici ai etnicilor maghiari continuă să fie repuse pe tapetul unei hărţi imaginare, demult apuse, în care istoria este pervertită grosolan.
Cât timp UDMR (în fapt, liderii ei) s-au aflat la guvernare - mulţi dintre ei agonisind averi uriaşe - mai treacă-meargă, în sensul că şi-au atenuat (înfrânt) tonalitatea declaraţiilor. Cum s-au văzut, însă, „azvârliţi" (ca o măsea stricată), acolo unde le era, întotdeauna, locul - în Opoziţie, şi-au dat arama pe faţă. Împreună cu cei cu care, aparent, se „războiau" - Consiliul Naţional Secuiesc, Partidul Civic Maghiar şi CNMT - au început să zbiere ca din gură de şarpe; să scoată de la lada cu gunoi a istoriei lozinci autonomisto-iredentiste, aducând noi şi grave prejudicii ţării noastre. Fără a li se da, însă, replica cuvenită! Ba mai mult, unor lideri unguri (precum micul honved, Viktor Orban) li s-a permis să participe la simpozioane pe tema autonomiei, să incite populaţia, să colinde, ca la ei acasă, prin localităţile Ardealului. Iar de aici şi până la a declara - cum a făcut-o Laszlo Solyom - că „Autoguvernarea este o parte a organizării statului român", a fost numai un pas. Încurajaţi de aceştia, liderii UDMR au prins tot mai mult tupeu, proclamând, în dispreţul autorităţilor române, modificarea Constituţiei, principiul „regionalismului asimetric" (o nouă bazaconie etnică ce bântuie minţi înfierbântate), autoguvernarea Ţinutului Secuiesc şi crearea scaunelor secuieşti, strângerea rândurilor maghiarilor pentru a împiedica românizarea Transilvaniei, introducerea limbii maghiare drept a doua limbă oficială a statului ş.a. Ca şi cum în România europeană libertatea de exprimare le dă dreptul de a călca în picioare demnitatea unui popor.
Pe de altă parte, cum să nu facă Marko Bela, Attila Verestoy, Kelemen Hunor, Laszlo Tõkes, Marton Arpad ş.a. declaraţii obraznice, câtă vreme, în timpul unei şedinţe comune de guvern româno-maghiară (cea mai mare aberaţie politică europeană!), fostul premier Tăriceanu şi miniştri liberali au tăcut chitic atunci când Marko Bela, pe atunci vicepremier pe probleme de învăţământ, cultură şi minorităţi (!?), cerea, la Budapesta, în limba maghiară, „Autonomie, autonomie, autonomie!?" Sau când György Frunda, cel care viza deschis funcţia de ministru al justiţiei, după eliminarea PD de la guvernare, rostea nonşalant de la Tribuna Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în calitatea sa de şef al delegaţiei senatorilor români, că la acest for… nu reprezintă România!
Dar, fiţi siguri, provocările vor continua, iar clasa politică - cea care, ani la rând, a mizat pe voturile parlamentarilor UDMR - este singura vinovată de această situaţie. Ce-i drept, fostul preşedinte Băsescu a declarat, cândva, tranşant, chiar la Budapesta, că în ţara noastră nu va exista niciodată autonomie, dar cei vizaţi nu au înţeles nimic. Dimpotrivă, acelaşi Marko Bela (campionul obrăzniciei) susţinea, dacă vă amintiţi -, că un cuvânt din dicţionarul limbii române, precum „niciodată", poate fi tradus în maghiară ca „în curând". Poate atunci când „în curând" va însemna în maghiară şi „Paştele Cailor!"
