„M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare, şi iată că cei apăsaţi varsă lacrimi şi nu este nimeni să-i mângâie! Ei sunt pradă silniciei asupritorilor lor şi n-are cine să-i mângâie! Şi am găsit că morţii care au murit mai înainte sunt mai fericiţi decât cei vii care sunt încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare". Exterminarea evreilor - polonezi, lituanieni, francezi - a fost făcută pe grupuri naţionale. Lichidarea evreilor din Ungaria a avut loc în vara anului 1944. Exterminarea aceea în masă a fost fără precedent, chiar şi pentru Birkenau. În luna iulie 1941, cele cinci cuptoare ale crematoriului, misterioasa „casă albă" şi groapa morţii au funcţionat cu toată capacitatea lor. Soseau în fiecare zi zece transporturi. Cărătorii de bagaje erau insuficienţi, din care cauză ele erau îngrămădite în mormane enorme şi lăsate în gară zile întregi. În plus, a fost adusă o echipă specială din Sonderkommando, dar tot n-a fost destul. În sfârşit, au fost încorporaţi în Sonderkommando patru sute de greci, sosiţi în transporturile din Corfu şi Atena. Atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. Cei patru sute de deportaţi au dovedit că, în ciuda sârmelor ghimpate şi a loviturilor de bice, nu erau robi, ci fiinţe umane. Cu o rară demnitate, grecii au refuzat să-i ucidă pe unguri! Au declarat că preferau să moară ei înainte. Şi, din nefericire, aşa s-a şi întâmplat. SS-iştii le-au satisfăcut dorinţa pe loc. Dar ce curaj şi ce caracter au demonstrat ţăranii aceia greci. Păcat că lumea nu ştie mai multe despre ei! Întrucât existau enorm de multe suflete ce urmau să fie lichidate, mijloacele de exterminare deveniseră cu totul insuficiente. De aceea, au fost destinate clădiri mai multe pentru camerele de gazare, au fost săpate gropi enorme, umplute cu cadavre şi acoperite cu lemne. Acolo nu era timp de pierdut. Oamenii care nu muriseră de tot în camera de gazare erau azvârliţi în gropi şi arşi împreună cu morţii. Eficienţă de soi hitlerist. Această asasinare în masă a fost întreprinsă cu complicitatea activă a guvernului pronazist ungar, prietenul hitleriştilor. Într-adevăr, Ungaria a fost unica ţară care şi-a trimis chiar delegaţi speciali în lagăre, ca să se înţeleagă cu cârmuitorii lor asupra proporţiilor şi operativităţii deportărilor. Autorităţile fasciste din Budapesta au cooperat cu naziştii şi au insistat să-i escorteze pe deportaţi cu poliţiştii unguri - măsură pe care niciun guvern european n-a luat-o oricât de fidel colaboraţionist ar fi fost. Sosirea la Auschwitz a poliţiştilor unguri - sosire la care a fost martor ocular doctor Olga Lengyel, autoarea cărţii „Cuptoarele lui Hitler" - a determinat o scenă incredibilă: deportaţii unguri care sosiseră în transporturile anterioare, începură să ovaţioneze de bucurie la vederea uniformelor ungureşti. Le era atât de dor de patria lor, încât se repeziseră înspre sârmele ghimpate într-o explozie de veselie şi de entuziasm, cântând şi plângând în hohote, şi sfârşind prin a intona cu toţii în cor imnul naţional. Ce credeau? Că poliţiştii au venit să-i răscumpere? Tragică situaţie, pentru că „oaspeţii" pe care deportaţii îi aclamau cu atâta fervoare, s-au dus acolo doar ca să-i predea naziştilor pe proprii lor concetăţeni. De n-ar fi intervenit gardienii SS-işti ai lagărului, patrioţii aceia i-ar fi cuprins în braţe pe dragii lor compatrioţi. Câteva lovituri de bici şi focuri de revolver i-au depărtat pe bieţii prizonieri de poliţiştii unguri, ale căror căşti pavoazate cu pene de cocoş le amintiră de câmpiile ungare şi de graţioasele coline din Buda, reflectându-se în apele strălucitoare ale Dunării.
