Zice o vorbă din bătrâni că ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. Aşa şi este. Doar că, atunci când, privind acel „frumos", uităm de Dumnezeu, frumosul devine urâciune. Ce e frumos, place şi lui Dumnezeu, dar frumuseţea adevărată nu se opreşte la suprafaţă. Frumuseţea adevărată coboară mult mai adânc, merge la scopul lucrului, merge până în inima fiecărui lucru în parte. Şi nu există om bun urât, la fel cum nu există om rău frumos!
A fost odată o fetiţă, cam urâţică la chip şi din cauza aceasta mereu invidioasă şi răutăcioasă. Dar într-o noapte, ea a visat că în faţa ei a apărut „Fântâna Frumuseţii". Oricine se spăla pe faţă în ea, devenea frumos la chip. Fetiţa s-a repezit să se spele, dar un înger a oprit-o şi i-a spus:
- Încă nu! Du-te acasă şi timp de o lună să te porţi frumos cu toţi oamenii, să nu te superi niciodată pe nimeni şi să zâmbeşti tuturor cu dragoste!
Fetiţa s-a învoit, dar după o lună îngerul iar a oprit-o şi i-a cerut să se poarte tot aşa de bine încă trei luni. În sfârşit, după trei luni îngerul zâmbi şi îi dădu voie să se apropie de fântână. Fetiţa se aplecă, dar înainte de a atinge apa, zări în oglinda fântânii un chip foarte drăgălaş, zâmbitor. Nedumerită, privi la înger, iar acesta îi spuse:
- În oglindă este chipul tău, nu mai este nevoie să te speli. Ascultarea, Bunătatea şi Dragostea te-au făcut frumoasă!
Oglinda ne arată doar frumuseţea exterioară, pe când bunătatea ne arată cât de frumoşi suntem pe interior.
