Necunoscând recentul manual de istorie a secuilor aprobat de postdecembriştii politruci ai Ministerului Român de Educaţie, care habar n-au de propria istorie, nu putem aprecia conţinutul acestuia, dar bănuim cam ce este scris acolo. Evident, sunt consemnate nenumărate fapte de vitejie ale acestora, în stilul caracteristic hungarismului, dar nu se suflă nicio vorbă de imensul rău pe care aceştia, transformaţi de fiecare dată de către statul maghiar în cap de pod, împotriva oricui, l-au făcut de-a lungul istoriei europene, românilor, tocmai acelora care, cu voia sau fără voia lor, le-au asigurat spaţiul vital, adică, bucata de pământ în care ei să vieţuiască şi să convieţuiască.
Istoria consemnează faptul că de fiecare dată când ungurii au cucerit, în decursul a trei secole (XI-XIII), câte o bucată din Transilvania, i-au postat la noua frontieră, cu care probabil au şi cucerit aceste teritorii. Aşa îi întâlnim, în prima fază, pe secui, (sec XI), în zona Oradiei şi a Crişurilor, apoi, în a doua fază, în zona Târnavelor şi Făgăraşului (sec XII), prin cucerirea Podişului Transilvaniei, dinspre Arad-Deva, pe valea Mureşului, ca în cele din urmă (sec XIII), după cucerirea întregii Transilvanii să se stabilească la curbura interioară a Carpaţilor, acolo unde le este şi azi sălaşul. Misiunea de înaintemergători, şi de cuceritori în acelaşi timp, în interesul statului maghiar le-a creat o anumită aureolă, de mari viteji, în mentalul ungurilor şi de oameni deosebit de cruzi în rândul acelora în care operau. Deşi legăturile dintre unguri şi secui n-au fost întotdeauna de mare tandreţe (vezi răscoala din 1514 împotriva ungurilor, condusă de secuiul Gh. Doja), precum nici cele dintre români şi secui, doar războinice (vezi lupta acestora alături de Mihai Viteazul), prestaţia lor militară a fost covârşitor în favoarea statului maghiar, cu aportul cărora acesta a scos multe castane din focul evenimentelor istoriei, iar cei asupra cărora şi-au manifestat, cu predilecţie, cruzimea au fost băştinaşii români care, frustraţi de toate drepturile sociale şi naţionale, refuzau, de foarte multe ori, să joace cum le cânta stăpânul. Iar când era vorba de pacificarea lor, nobililor şi grofilor maghiari le făcea o plăcere deosebită să apeleze la „serviciile" secuilor. Istoria consemnează nenumărate episoade de acest gen, dar cele mai mari atrocităţi pe care secuii, manipulaţi de la Budapesta, le-au săvârşit asupra românilor au fost cele din timpul revoluţiei koshutiene, de la 1848-1849, vinovaţi de uciderea a celei mai mari părţi din cei 40.000 de români, în timpul campaniei lor de pacificare, de arderea a celor 230 de sate, de jaful generalizat, pagube care, contabilizate ulterior din dispoziţia împăratului Austriei, s-au ridicat la imensa sumă de 29.260.000 de florini. Un genocid fără seamăn, la care se adaugă nu numai crima în sine, ci şi modul în care ea a fost înfăptuită. Războiul civil din Transilvania, care s-a declanşat în vara lui 1848 (iunie) şi a ţinut până în primăvara lui 1849 (martie), şi în care au fost implicaţi în primul rând românii, dar şi saşii şi ţiganii, precum şi din pătura săracă a ungurilor, a avut, în principal, două cauze. Una socială, legată de refuzul grofilor de desfiinţare a iobăgiei, unde românii erau preponderenţi, şi una naţională, legată de intenţia lui Kosuth, de alipire a Transilvaniei la Ungaria. Ambele puncte au făcut ca „mămăliga să explodeze" şi, în consecinţă, românii s-au revoltat. Dacă am face o apreciere care din aceste două măsuri a tras mai greu în balanţa deciziei, credem că cea privind refuzul desfiinţării iobăgiei a prevalat, pentru că ea privea starea fiecărui român. Cert este că vâlvătaia s-a extins repede, iar pentru înăbuşirea ei grofii au solicitat în mod expres intrarea în scenă a secuilor, ceea ce s-a şi întâmplat. Tonul a fost dat la Mihalţ, aproape de Teiuş, judeţul Alba, la 4 iunie 1848, unde, la prima confruntare cu răsculaţii, detaşamentul de secui a lăsat în urma lui 50 de morţi şi 70 de răniţi din rândul sătenilor, specificând în acelaşi timp că: „aşa vor fi trataţi toţi cei care se vor opune uniunii Transilvaniei cu Ungaria". Evenimentele din Mihalţ au declanşat o adevărată explozie emoţională în rândul românilor, provocând inevitabil intensificarea înrolării acestora, îndeosebi a moţilor sub comanda lui Avram Iancu.
În numerele din ianuarie ale ziarului nostru am publicat zece episoade din cartea scriitorului reghinean, Alexandru Ceuşianu, „Vremuri de osândă", despre prăpădul pe care l-au făcut secuii la Reghin şi în împrejurimi cu acest prilej: crime şi jafuri nestăvilite, suferinţe imense pentru cei care au supravieţuit, pentru văduvele şi orfanii rămaşi. Acum, prin intermediul unui apreciat cititor al ziarului, am în faţă cartea-document a doamnei Elena Mihu, recent elaborată, o adevărată Evanghelie, de peste 500 de pagini, întitulată „Un apel pentru cei morţi", care pe baza rapoartelor preoţilor greco-catolici, întocmite la acea vreme, la cererea împăratului Vienei, aflate, acum, în arhive, prezintă tulburătorul tablou al nenorocirilor care s-au abătut peste români în intervalul amintit, 1848-1849, unde armatele de secui, dezlănţuite furibund, la ordinul lui Kosuth Lajos, au avut rolul cel mai distrugător. Crime, la tot pasul, dar nu orice fel de crime, ci dintre cele mai odioase. Iar atunci când ele se petrec în afara spaţiului convenţional, adică al frontului, ci aiurea, printre civili, când bezmeticiei dezlănţuite îi cad victime femei şi copii, ucişi fără milă şi cu cruzime, fapta se numeşte genocid şi ea nu poate fi prescrisă nici de istorie. Aici este vorba, fără dor şi poate, de încercarea de distrugere a unei naţiuni.
Aşadar, până în momentul în care noul împărat al Austriei, Iosif Francisc I, anulează decretul lui Kosuth, de uniune a Transilvaniei cu Ungaria, la 7 martie 1849, secuii şi-au făcut de cap printre români. I-au decimat pur şi simplu. Din cartea citată a doamnei Elena Mihu rezultă că secuii au operat în 420 de localităţi ale Transilvaniei, dintre care 136 situate în judeţul Mureş. Putem spune că o treime din oribilele lor fapte s-au petrecut în jurul nostru. Al doilea judeţ „călcat" de armatele de secui a fost Alba, urmat de Cluj şi Bistriţa Năsăud. Iată cum consemnează, la 1 decembrie 1849, preotul Mihail Pop în raportul „Urmele revoluţiei", care i s-a cerut asupra faptelor de la Caşva, pentru cei 7 omorâţi şi 3 răniţi, dintre care o femeie: „«Örseregul secuiesc» aflat sub comanda contelui Toldalagi Mihail, ai cărui soldaţi i-au supus pe românii de pe Valea Gurghiului la cele mai mari torturi, i-au puşcat, după care i-au tăiat cu lăncile. Pop Măriuţa, fiind oarbă, n-a putut să fugă şi a fost omorâtă în casa ei. Au tăiat-o cu lancea şi au spintecat-o, băgându-i lăncile prin urechi. Văduvele celor ucişi vor trebui să supravieţuiască cu averea jefuită, crescând singure 24 de copii fără tată". (p.45). Iată şi una din nenumăratele isprăvi de pe satele Câmpiei: cazul de la Bogata de Mureş. Din consemnările preotului Nicolae Vlăduţiu aici este vorba de 24 de morţi şi un rănit: Din aceştia,12 români, 3 maghiari şi ţigani au fost duşi în hotarul Iernutului şi al Luduşului unde au fost tăiaţi cu lancea. Pe Blaga Maftei şi pe feciorul său, Gligor, „i-au legat laolaltă şi fură ţipaţi în apă la podul Cuciului şi sufocaţi". Dacă asemenea fapte le extindem la nivelul celor 136 de localităţi din judeţul Mureş şi al celor 420 de localităţi din toată Transilvania, avem imaginea de neînchipuit a abominabilelor crime săvârşite de armatele de secui pentru înăbuşirea revoltei românilor, care doreau să scape de iobăgia multiseculară în folosul grofilor şi al nobililor maghiari, şi care nu vroiau sub nici un chip ca principatul Transilvaniei, aflat în componenţa Imperiului Habsburgic, să ajungă sub neiertătoarea cizmă hungaristă. Ştiau ei de ce! De altfel aceeaşi poziţie au avut-o şi saşii, şi ţiganii.
Nu ştim dacă descendenţii secuilor de la 1848 sunt la curent cu faptele înaintaşilor lor. Bănuim că da, dar într-un cu totul alt registru. În concepţia lui Beke Attila şi alor săi sunt fapte de glorie, motiv pentru care sunt mereu pregătiţi să-şi arate şi ei muşchii. Iar noi, urmaşii celor năpăstuiţi de soarta istoriei, pentru îndurările lor, fripţi de atâtea ori cu ciorba nemeşească, este foarte prudent să „suflăm şi în iaurt". Iată de ce este mai potrivit ca secuii să stea la ei acasă, de 10 sau de 15 martie, pentru că şi pe acolo este de lucru. Îi aşteptăm, în schimb, oricând, mai ales cu rodul muncii lor. Aşa este bine, aşa este civilizat.
