Prea bine ştim că nu există altă mai frumoasă şi mai utilă „zăbavă", care să depăşească „cetitul" cărţilor… ne îndemna la lectură un cunoscut cronicar, într-o vreme poate chiar „mai tulbure", în comparaţie cu cea a deceniilor care au deschis mileniul al treilea. Şi, dacă recunoaştem, stimaţi cititori, că ziua înseamnă opt ore + opt ore + opt ore (Florin Piersic mărturisea că împlineşte 20 de ani X patru), desigur două-trei ore din cele douăzeci şi patru le destinăm zăbavei cititului.
Am recurs la prea multe trimiteri temporale ca să-mi pregătesc o idee succint formulată, chiar interogativ formulată: Ce importanţă au semnele de punctuaţie?
Astăzi vă răspund prin a sugera deosebirea dintre punct şi virgulă, adică de ce scriitorii (dumnealor scriu, noi citim) apelează la semnul grafic ; (punctul şi virgula).
Rolurile scriitor - cititor pot fi inversate: „Robul" este poetul, cel care ne transmite „fiorul inspiraţiei" şi „Domnul" este cititorul (Tudor Arghezi - Testament).
Atât de nuanţată este exprimarea (în scris, dar şi în vorbire - or, oris în limba latină însemnând gură, stil oral) încât Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie defineşte punctul şi virgula (;) ca semn de punctuaţie care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct.
„Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universităţii, la staţia de trăsuri, am fost bucuros că nu era niciuna" (Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război).
Pauza marcată de ; desparte o prepoziţie de o frază; trecerea se face de la o constatare reală (a merge alături) la introspecţie (era bucuros că nefiind nicio trăsătură, va mai rămâne lângă ea, cea care însemna pentru el mai mult decât ciocnirea dintre aştri…)
În frazele ample, punctul şi virgula (;) fragmentează textul (precum punctul).
„Îşi chinuia totuşi mintea cu fel de fel de ipoteze: Otilia a găsit scrisoarea, dar n-a bănuit de la cine este, şi-a închipuit că e vreo glumă, vreo hârtie veche a lui Felix; a găsit-o şi, distrată, a aruncat-o fără s-o desfacă; n-a găsit-o deloc, scrisoarea căzând undeva printre lucruri; a citit-o, dar nu-l iubeşte pe Felix." (G. Călinescu - Enigma Otiliei). Punctul şi virgula marchează pauze mai mari decât cele semnalate prin virgule (utilizate la nivelul celor trei enunţuri care constituie fraza amplă: unsprezece propoziţii).
O trăire încărcată în care predomină nuanţa dubitativă (a găsit scrisoarea… n-a găsit-o, deci n-a citit-o… a citit-o, dar nu-l iubeşte) nu putea fi fragmentată prin puncte, folosindu-se ; În felul acesta, se delimitează porţiuni de comunicare, cărora li se acordă a anumită independenţă sau o dependenţă limitată.
Îndreptarul cuprinde şi exemple în care acest semn de punctuaţie se utilizează în construcţii incidente şi în dialog după adverbe de afirmaţie şi de negaţie sau după verbe la imperativ: „- Du-te; nu întârzia… i-a grăit Ancuţa, când el îşi lua armele." (M. Sadoveanu - Hanul Ancuţei).
În povestirile „spuse" de feluriţi drumeţi, care poposesc la han, intonaţia, pauzele în vorbire au multiple semnificaţii. Acţiunea se precipită când Todiriţă Catană pleacă de la han, fiind urmărit de toţi arnăuţii Domniei.
Punctul şi virgula atribuie textului valenţe stilistice prin evidenţierea unor pauze interioare precedate de intonaţie mai accentuată decât cea impusă de virgulă.
