În ale noastre „cetăţi gânditoare" - spunea poetul-academician Nicolae Dabija, fratele nostru de peste acea „graniţă de apă" a Prutului, încă despărţitoare a fraţilor din cele două Românii -, „partea noastră de veşnicie este limba".
Iar printre poeţii de seamă, care „au scris o limbă ca un fagure de miere", se situează, în această a noastră „Patrie de pământ şi de cuvinte", la loc de seamă al celor aleşi, Grigore Vieru, care, prin tot ce a scris, a considerat limba noastră, acea limbă sfântă, care „leagă, prin sânge, pământul de popor".
Îi citim versurile, ca nişte clopote vuind peste mări de lumină, iar în bătaia inimii de sub vertebra de aur, îl vedem pe Grigore Vieru intrând triumfător în Târgu-Mureş, în iunie 1991, purtând „grupa de sânge" a adevăratei poezii, reverberând rostirea poetică din acea „Scrisoare din Basarabia": „Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut,/ Vă scriu cum pot, şi prea târziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut.//…// Aflând că frate-mi eşti, odată/ Scăpai o lacrimă-n priviri,/ Ce-a fost pe loc şi arestată/ Şi dusă-n ocnă la Sibiri.// Acolo-n, friguroasa zare,/ Din drobul mut al lacrimei/ Ocnaşii scot şi astăzi sare/ Şi nu mai dau de fundul ei." În memoria colectivă a neamului, o vreme, sub strâmbate tratate, împreună am trăit chinul Golgotei. Ei, luaţi în dricul nopţii, duşi dincolo de Cercul Polar, albind cu oasele lor pustietăţile gulagurilor Kolâmei, Vorkutei şi Magadamului. Noi, aici, dincoace de Prut, sub apăsarea cizmei şi a stelei Kremlinului acelei vremi a „obsedantului nostru deceniu."
Înălţându-se în puritatea lacrimii înmugurind cuvintele curate ale Patriei Eterne şi ale Limbii noastre strămoşeşti, versurile lui sunt cunoscute românului „De la Nistru pân'la Tisa".
Dacă noi, românii de dincoace de Prut, învăţam, sub dominaţia bolşevică a URSS, de după 23 august 1944, „limba rusă cântând", ei, basarabenii, fraţii noştri de dincolo de Prut, învăţau, spunea Grigore Vieru, limba română, strămoşească, plângând.
„Cea mai limpede conştiinţă a Basarabiei", cel pe care „Dumnezeu l-a sărutat pe suflet" - cum se exprima Nicolae Dabija -, poet al unui neam, Grigore Vieru „nu doar a scris în Limba Română, ci a trăit în Limba Română".
Poate că poezia lui „Limba noastră cea română…" este tocmai un ecou al suferinţelor acelor vremuri, în care „Străine pofte ne-au răpit,/ Când via dulce, când ogorul,/ Dar nimeni nu a izbutit/ Din piept să smulgă Tricolorul", când Domnul intra-n chilia celor dintr-un veşnic „Pahod na Sibir", „Să ne încălzim cu bucurie,/ Unul lângă altul ca doi fraţi". Aşadar, „Limba noastră cea română", devine drept crez, limbă a „doinelor de aur": „Sărut vatra şi-al ei nume/ Care veşnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română.// Cânt a Patriei fiinţă/ Şi-a ei rodnică ţărână/ Ce-a născut în suferinţă/ Limba noastră cea română.// Pre pământ străvechi şi magic/ Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română.// În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română."
Rouă în potirul Domnului, revărsare parcă din gât de vioară pe fruntea liniştii, curg, ca o miere binefăcătoare, versurile din poezia „În limba ta": „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/Ţi-e dor de mama,/Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./Şi doar în limba ta/Poţi râde singur,/Şi doar în limba ta/Te poţi opri din plâns.// Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/Când nu poţi mângâia/Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/Tu taci atuncea/ Tot în limba ta."
O poezie ca un testament, amintindu-ne de cel al lui Ienăchiţă Văcărescu, referitor la acea moştenire sacră privind „Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire", aducându-ne în memorie şi poemul lui Alexei Mateevici, acel imn al limbii: „Limba noastră."
Mânaţi de acel dor de vecia noastră în casa Mare a Poeziei, a răbdării şi a nădejdilor, amintind de timpul acela al urcării Muntelui Suferinţelor, în acea lună iunie a anului 1991, regretaţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici interpretau, la Târgu-Mureş, în premieră, imnul „Dor de Transilvania": „Pe-aici se păstrează în toate/ Urmele lui Dumnezeu,/ Iar fratele pururi e frate / La uşor şi la greu./ Mor pe planetă azi nume,/ Cinstea, crezul şi dania,/ Rămâne o minune pe lume:/ Transilvania.// Transilvania, Transilvania,/ Vatră caldă, luminoasă,/ Ca litania, ca litania,/ De străveche şi frumoasă.// De-aici izvorăşte lumina/ Ce-atât de dulce ni-i,/ De crezi că vorbeşte româna/ printre păsări mii./ Mor pe planetă azi nume,/ Cinstea, crezul şi dania./ Rămâne o minune pe lume:/ Transilvania.// Aici e familia sfântă,/ Neuitaţi-cei din mormânt,/ Aici de iubire se cântă/ Şi totu-i legământ./ Mor pe planetă azi nume,/ Cinstea, crezul şi dania./ Rămâne o minune pe lume:/ Transilvania."
Pentru „creşterea limbii" şi „a patriei cinstire" a trăit, a scris, a suferit şi Orfeul din Pererita. Totul, printr-un mare sentiment de iubire, de patriotism şi naţionalism luminat, tradiţional românesc.
Sub aspectul lui fragil, de „trestie gânditoare", cuvântul limbii româneşti devine, la Grigore Vieru, o puternică armă de apărare şi de atac, cu o putere mai mare decât tunul. „Ca luptător de linia întâi, el şi-a pus în primejdie chiar existenţa sa fizică, aidoma lui Dumitru Matcovschi şi a altor scriitori basarabeni, care nu au pregetat să iasă cu pieptul gol pe baricadele limbii, culturii şi tradiţiilor româneşti" - scria Viorel Dinescu.
Vrăjit de limba noastră cea română, „poamă poetică ispititoare", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin veridicitate şi autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moştenire, acele poezii antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din cărţi precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul şi clipa", „Taina care mă apără", în care subtextul, prin concentraţia ideatică şi imagistică, prin fiecare rând, devin metaforă.
Apartenenţa la un spaţiu şi la un neam, la o credinţă străbună, la o istorie, nu poate fi concepută, la Grigore Vieru, fără acea apartenenţă la o limbă românească. Chiar şi cartea pentru copii, apărută la Chişinău, în anul 1990, se numeşte „Frumoasă-i limba noastră", preluând titlul uneia dintre poezii: „Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag şi cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune şi cuvinte/ Când cântă la fereastră,/ Ea le-ar lua, ştiu bine,/ Din limba sfântă-a noastră".
Ne vom opri şi la poezia „Comoara", din volumul „Hristos nu are nicio vină", pentru a invoca, din nou, acea putere de a cuceri a versurilor lui, în măreţia luminii, a graiului nostru dulce: „În hramul graiului mă rog,/ Duminica şi lunea,/ Avem o limbă şi un loc,/ Suntem în rând cu lumea./ Săracă nu-i, nici mititea,/ Cu deal frumos şi vale,/ Întregul cer încape-n ea/ Şi-ntreaga noastră jale.//...// Aud al toamnei veşted glas/ Şi vine bătrâneţea./ Copiii mei, în ea vă las,/ Păziţi-i frumuseţea!/ Păziţi al limbii sfânt poem,/ A ei mărgăritare,/ Căci mai de preţ averi n-avem,/ Nici altă apărare".
Coloană a Infinitului fiinţei noastre naţionale, Limba Română, „floarea de latinitate", are nevoie de aceste cuvinte.
Garoafă roşie, de vorbe şi de cântec, la Grigore Vieru, Limba românească păşeşte cu încălţări aurite prin dimineaţa de rouă a ierbii. În frumosul Limbii Române, Grigore Vieru se înclină în faţa înaintemergătorilor care „făceau valul să cânte" şi „puneau steaua să zboare", cum scria Înaltul Domn al Limbii şi al Poeziei româneşti - Mihai Eminescu.
Luptător pentru idealul naţional, Poetul ne aduce, prin versurile lui, în rezistenţa memoriei, făclii vii ale trăirilor, prin preacuratul duh românesc.
Într-un interviu din februarie 2000, Grigore Vieru spunea: „Am vrut să spun populaţiei dintre Nistru şi Prut că avem o limbă frumoasă - aceeaşi limbă pe care o au fraţii de peste Prut, că avem un alfabet străvechi, al nostru, iar nu împrumutat, că avem o tragică şi tulburătoare istorie".
Contaminat de dreptatea cuvântului, Grigore Vieru amintea de acea originală grevă a studenţilor, cerând nu vreo majorare a bursei, ci „dreptul la Limba Română şi la Istoria României". Să faci grevă pentru un „drept la Limba Română", drept cucerit de fraţii noştri, alături de grafia latină, de Tricolor şi de Imnul de Stat!
Până şi tăcerea cântă în poeziile lui Grigore Vieru!
Orfeul basarabean de peste Prut, cel care a cântat mereu „Tricolorul": „Trei culori şi-o singură fiinţă/ Românească//…// Trei culori şi-o singură vorbire/ Românească", a fost şi rămâne prin creaţia lui, prin dragostea faţă de „Limba noastră cea română", într-adevăr, printre acei „poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere"!
