Recenta întâlnire, pretins istorică, dintre cei doi lideri religioşi ai celor două biserici surori, descendente din cei doi fraţi biblici, Petru şi Andrei, pe fondul aşa numitului ecumenism de sânge, după cum denumeşte actualul Suveran Pontif mişcarea ecumenică, ridică mari semene de întrebare privind caracterul nedisimulat, sincer şi onest, şi înainte de toate, adevărata motivaţie care i-a reunit mai puţin de două ore după aproape 20 ani de pregătire!? Fără intenţia de a face un recurs istoric al acestei mişcări ecumenice, voi face menţiunea că scopul acestei mişcări, mai ales în secolul XX, după Primul Război Mondial, este acela de a reface sub o anume formă unitatea creştină mondială, trecând dincolo de barierile confesionale şi denominaţionale. O asemenea intenţie de unificare a tuturor bisericilor creştine pare că se intensifică în prezent, ca urmare a adâncirii crizei economice şi politice, valul mişcărilor demografice din lumea islamică spre ţările din Europa din aceste ţări arabe din Orientul Mijlociu şi genocidul creştin din acele ţări fiind un exemplu concludent în acest sens.
Nu vom insista asupra condiţiilor şi determinărilor prin care creştinismul s-a dezmembrat în cele două biserici surori în urma a ceea ce era desemnat prin Marea Schismă din 1054 (când liderii celor
două biserici desprinse, Papa Leon al IX-lea şi Patriarhul Mihail I Celularie al Constantinopolului, şi-au aruncat reciproc anatema asupra doctrinei privind credinţa creştină, şi au promovat adevărul teologic privind acel principiu teologic legat de purcederea Duhului Sfânt de la Tată şi Fiu, la catolici, şi numai de la Tată la ortodocşi, diferent care a despărţit în mod irevocabil aceste două biserici. Din raţiuni lesne de înţeles nu vom insista nici asupra conservatorismului sau a tendinţei de dominare prin promovarea primatului papal al Bisericii Catolice, care a menţinut şi va mai menţine încă mult timp această separare, şi nici asupra intenţiilor seculare, mai mult sau mai puţin sincere şi nedisimulate, de a se unifica, ştiut fiind că ceea ce le desparte nu este în primul rând şi nici în mod exclusiv, nici doctrina şi nici ideologia, ci interesele şi orgoliile liderilor acestora. Astfel, recenta întâlnire privată de la Havana (fie ea şi într-un aeroport, în urma unei escale a Suveranului Pontif) dintre Patriarhul Chiril al Bisericii Ortodoxe Ruse şi Papa Francisc, în escala făcută în drum spre Mexic, continuă şirul întâlnirilor directe sau prin reprezentanţi ai celor două biserici în efortul lor de unificare ideologică şi doctrinară, fără condiţii, ultima întâlnire la nivelul cel mai înalt având loc la Istanbul în anul 2014. Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu această primă întâlnire dintre reprezentanţii de facto ai acestor biserici creştine este că această întâlnire se realizează între două puteri politice şi religioase asimetrice sub raport politic şi religios, reprezentând de fapt vârful aisbergului religiozităţii creştine în adevăratul sens al cuvântului, Patriarhul Bartolomeu devenind din păcate doar un lider spiritual ortodox mai mult onorific decât real, cu o putere de influenţă mult mai mică în Bisericile Autocefale Creştine decât patriarhul marii puteri a Rusiei şi al tuturor ortodocşilor ruşi.
Nu în mod întâmplător, precum la fel de lipsit de coincidenţă este şi această întâlnire simbolică dintre cei doi lideri ai celor două puteri asimetrice sub aspectele prezentate: dintre cea mai mare putere religioasă (Vaticanul, ca cel mai mic stat, dar cu cea mai mare putere religioasă în plan mondial, cuprinzând 1,2 miliarde de credincioşi catolici) şi cea mai mare putere religioasă şi politică ortodoxă (cu 140 milioane de credincioşi ortodocşi ruşi, dar cu un patriarh în subordinea puterii politice - a lui Putin), şi care în mod informal deţine puterea ortodoxismului, chiar dacă formal este recunoscut ca lider spiritual al Bisericii Ortodoxe Patriarhul Bartolomeu I. O asemenea asimetrie dintre cele două biserici s-a manifestat de-a lungul istoriei milenare după Marea Schismă din 1054, manifestându-se în mod discriminator şi explicit în prezent, prin atitudinea fostului papă, Benedict al XVI-lea, care în această calitate a afirmat în mod
explicit că: „Biserica Catolică este unica şi adevărata biserică a lui Hristos", numind bisericile care nu-l recunosc pe papă ca „biserici particulare". Mai mult decât atât, reprezentanţii de vârf ai acestei biserici, sub oblăduirea aceluiaşi papă conservator, atrăgeau atenţia că Biserica Catolică deţine „plinătatea mijloacelor mântuitoare", fiind „singura biserică lăsată de Hristos pe pământ" (text emis în iulie 2007 de către Congregaţia pentru Doctrina Credinţei). Asemenea atitudini discriminatorii au fost atenuate de către actualul deţinător al Scaunului Pontifical, care aşa cum a demonstrat până în prezent, chiar iezuit fiind, este mult mai deschis spre lume, prin acel principiu denumit agiornamento, şi problemele concrete ale vieţii cotidiene, în mod deosebit a sărăciei care bântuie în ţările sărace din continentul din care provine, fiind adeptul aşa - numitei Teologii a eliberării, fundamentate de un teolog Peruvian şi susţinută de actualul ideologist al catolicismului, cardinalul G. L.Muller. În acest context conciliator şi al promovării toleranţei creştine, fostul papă Ioan Paul al II-lea a încercat de multe ori să realizeze acest lucru, însă Patriarhul Rusiei - Alexei al II-lea s-a opus de fiecare dată. Un asemenea demers conciliator a fost întreprins şi chiar intensificat de actualul Suveran Pontif, care l-a „provocat" pe actualul lider al Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Khiril (între fostul Patriarh Alexei al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea nici nu putea fi vorba despre o asemenea reconciliere dintre cele două biserici), astfel că în sfârşit, o asemenea îmbrăţişare „frăţească", care n-a existat niciodată înainte între un „Episcop de Roma" şi un Episcop al celei ce a fost denumită „a treia Romă", după cum era denumită Moscova, s-a consumat după mulţi ani de pregătiri şi ezitări, deschizând noi orizonturi de aşteptării şi speranţe în vederea îndeplinirii testamentului lăsat creştinătăţii de Iisus Hristos, care prevedea întregirea bisericii, adică „ca toţi să fie una". Aşa cum rezultă din scurta convorbire care a avut loc într-un spaţiu privat şi neutru, s-a „căzut de acord că unitatea poate fi realizată dacă urmăm un drum comun", după cele afirmae de Papa Francisc, subînţelegându-se că o asemenea întâlnire în actualul context politic era mai mult decât necesară, prin ea fiind nutrită speranţa că unificarea, chiar dacă stă sub semnul probabilităţii - drumul comun putând fi şi paralel, este posibilă, criza globalizată de pe mapamond arătând tot mai mult că timpul nu mai are răbdare cu actuala stare de lucruri din lume, făcând necesară şi chiar posibilă o asemenea mişcare ecumenică creştină.
