Mi-am amintit, cu mult drag, o poveste foarte veche, relatată de Jasmuheen în cartea sa, „Legea iubirii", apărută la Editura For You în anul 2005, în care se vorbeşte despre un om şi câinele său, care mor deodată şi ajung în cer. Am preluat-o şi adaptat-o puţin, pentru că aceasta ilustrează puterea iubirii şi, în mod special, puterea prieteniei dintre un om şi un câine. Poate o ştiţi, poate nu. Oricum, merită citită sau recitită…
Departe, în vârful unui munte, trăia un cioban şi turma lui de oiţe. Cel mai bun prieten al său era un câine mare, care păzea turma. Dulăul şi ciobanul erau nedespărţiţi. Dar, vedeţi dumneavoastră, în viaţă se mai întâmplă şi lucruri mai puţin frumoase şi nedorite.
Într-o seară, pe când se întorceau spre stână, o namilă de urs a ieşit dintr-o văgăună şi i-a atacat. Fiara s-a ridicat în două picioare şi a răcnit înfiorător. Văile au vuit de ecoul răcnetului. Dar ciobanul nu s-a pierdut cu firea. Ca să-şi apere turma, a ridicat bâta şi l-a pocnit pe urs drept în cap. Fiara însă s-a întors şi l-a lovit puternic, aruncându-l cât colo. Oile au fugit speriate care încotro şi turma s-a risipit. Doar câinele, tovarăşul lui, nu şi-a abandonat stăpânul. S-a repezit la urs şi l-a muşcat de labe. Ursul răcnea de durere, iar dulăul nu îl slăbea o clipă. Din păcate, oricât de curajoşi ar fi fost ciobanul şi câinele său nu se puteau măsura cu ditamai fiara sălbatică. Şi în acea luptă ursul a ieşit învingător...
Dintr-o dată, însă, se făcu linişte şi o lumină nemaivăzută umplu tot văzduhul. Ciobanul se bucura de frumuseţea acelui loc şi, deodată, îşi dădu seama că, de fapt, murise. Îşi aducea acum clar aminte că murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise şi el… Se întrebă: „Oare unde duce drumul acesta?"…
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare. Ajunseră acolo şi văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea, părea pavată cu aur. El şi câinele său se apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezând la un birou. Îl întrebă:
- Scuzaţi-mă, unde ne aflăm?
- Aici e raiul - răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi puţină apă?
- Bine'nţeles, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă nişte apă cu gheaţă. Făcu un gest cu mâna şi poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra şi el? - întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale. Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie şi văzu un bărbat şezând rezemat de un copac şi citind o carte.
- Scuzaţi-mă! - i se adresă el. Aveţi cumva puţină apă?
- Da, desigur… e o cişmea ceva mai încolo.
- Şi pentru prietenul meu? - zise, arătând către câine.
- Trebuie să fie şi o strachină, chiar lângă cişmea.
Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu pompă. Omul şi câinele băură pe săturate. După ce au terminat, se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? - întrebă călătorul.
- Acesta este raiul.
- Sunt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este acolo unde era el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură?… Acela e iadul.
- Şi nu vă deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră?!…
- Dimpotrivă, răspunse portarul zâmbind. Noi suntem bucuroşi că ei îi iau pe toţi aceia care sunt gata să-şi lase în urmă prietenii cei mai buni.
