Dreptatea mea cea dintâi este limba română în care lucrează iubirea lui Dumnezeu şi care, ca o apă dătătoare de viaţă, s-a revărsat peste însetarea şi pustiul unui pământ părând uitat pentru vecie şi hărăzit pierzaniei.
(Grigore Vieru, Strigat-am către Tine)
În zi de 27 martie 2008, pe fundalul aşteptării Sfintelor Paşti, Grigore Vieru scrie şi rosteşte, la Adunarea consacrată împlinirii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România, un text esenţial pentru ceea ce numim, în opera şi viaţa poetului, pătimire basarabeană, Al doilea testament sau Despre foame, jandarmi şi tsunami. Alături de Primul testament (texte cuprinse în volumul Taina care mă apără) şi acesta, Al doilea testament, ni-l dezvăluie pe omul christic, al suferinţelor şi al iubirii, ca osie a lumii. Nu-l putem cunoaşte pe Grigore Vieru, nu-i vom şti destinul, arderile şi speranţele, fără spovedania din cele două testamente, în care e marele discipol al limbii române şi marele îndurerat pentru naufragiul revoluţiei naţionale basarabene. Ziua celui de-Al doilea testament este zi a Învierii, sfinţind pasca Unirii în zvonurile de clopot ale Actului istoric de la 1918, dar făcându-l pe poet să simtă că face parte din cea mai tragică generaţie de români basarabeni, otrăvită de propaganda fiarei imperiale, locuind nu într-o ţară, ci într-un colhoz, într-un uriaş colhoz spiritual, fără capăt, ce i-a furat poetului credinţa strămoşească, frumuseţea limbii române şi istoria neamului. Teroarea totalitaristă înjosea, în viclenii şi întuneric, vieţi, otrăvindu-le pământul şi izvoarele minţii, gata să tragă în cei care-şi cer alfabetul. „Suntem atât de necăjiţi - scria Vieru - încât alfabetul latin ţine loc de fericire şi fiecare literă din el ne apare o piatră de hotar pe care nimeni n-o poate clinti din loc. „Un poet ca Nicolae Costenco, făcând parte din prima generaţie postbelică de scriitori, fusese condamnat în 1940 la 25 de ani de gulag pentru că îndrăznise să spună că nu există nicio diferenţă între limba aşa-zisă moldovenească şi limba română.
Al doilea testament este mărturisirea crezului unionist al poetului, răspunsul dat celor care condamnă unionismul, replicându-i poetului că vrea să ducă patru milioane de moldoveni să moară în România. Vieru respinge insulta: „Curg păcatele ca păcura pe trupul oricui insultă Ţara şi neamul graţie cărora am supravieţuit ca etnie. (...) Jignind poporul român, rănim memoria lui Brâncoveanu şi Miron Costin, Mihai Viteazul şi Bălcescu, Eminescu şi Iorga, Blaga şi Labiş. Există oare un păcat mai mare decât acela de a ironiza numele unor martiri, însăşi Ţara fiind expresia unui supliciu, a unui îndelung martiraj."
Grigore Vieru crede într-un moment potrivit al reunirii, un moment al înţelepciunii, contând pe „doi preşedinţi" înfăptuitori: înflorirea economică a României şi sărăcia care se va abate peste Basarabia. „Eu personal cred în venirea acelei zile. Mă bizui pe prăbuşirea definitivă a Imperiului Roşu... Apoi pe glasul României care va fi altul după aderarea ei la Nato şi Uniunea Europeană, alta fiind şi puterea sa economică spre care ochii basarabenilor se vor îndrepta în mod automat."
Poetul exprimă şi piedicile în calea reunirii: Tiraspolul care trage Basarabia la fundul Nistrului, un tsunami care periclitează elanul naţional, mancurţii din Parlamentul Republicii Moldova care nu cunosc limba română sau chiar o urăsc, apoi România care nu va primi Basarabia cu Tiraspolul de coadă. Al doilea testament este pasca nădejdii poetului în izbânda dreptăţii. Scris şi rostit în preajma Paştilor, îi aminteşte poetului de timpul bisericilor închise şi preschimbate în cluburi ori depozite, de mănăstirile profanate în mod barbar şi de biserica din satul natal şi ea zăvorâtă, rămânând neînfrând doar sufletul: Moartă era biserica din satul nostru, dar rămăsese vie cea din satul Miorcani, de pe celălalt mal al Prutului, al cărei clopot, în noaptea Învierii, îşi revărsa peste Prut zvonul de aur, zvon în care maica-mea sfinţea pasca. Dimineaţa gustam din bucatele sfinţite, luminaţi la suflet ca toţi creştinii.
Foto: Imagine de la Maratonul de poezie Grigore Vieru, Galeria „Deisis" din Târgu-Mureş
