Într-un comentariu precedent, remarcam, printre altele, că autonomia - ca fixaţie a gândirii unei minorităţi - s-a născut după '89, odată cu UDMR. De atunci şi până azi, teoreticienii Uniunii, de care aminteam (dar parcă numai ei?) au folosit numeroase „trucuri", dar şi argumente false (mai ales) pentru a „justifica" necesitatea autonomiei. Unul dintre aceste argumente?: autovictimizarea maghiarilor.
La o întâlnire pe care fostul lider al UDMR, Marko Bela (fost vicepremier… discriminat!) a avut-o, la Miercurea Ciuc, cu aleşii locali din judeţele Harghita, Covasna, Mureş şi Braşov, acesta spunea: „În România, teritoriul locuit compact de maghiari se află în centrul ţării şi tot ceea ce se poate cere este autonomia teritorială". „Este nevoie de patriotism local puternic pentru a face mai mult pentru secuime", le spunea el zecilor de primari, consilieri judeţeni şi locali din cele patru judeţe. Un lucru a eludat însă Marko Bela: că UDMR este şi a fost, mereu, la guvernare, în ultimii 24-25 de ani şi că ceea ce nu a reuşit un partid românesc - PRM-ul - a reuşit Uniunea. Care, din postura guvernamentală (dar şi parlamentară) putea, într-adevăr, să „facă mai mult pentru secuime".
Şi, totuşi, ei, maghiarii, sunt săraci, deci discriminaţi, nu sunt egali în drepturi cu românii, o lozincă auzită şi clamată, adeseori. Nici nu sunt „egali în drepturi cu românii", deoarece maghiarii au mai multe drepturi decât cei aparţinând populaţiei majoritare. Am putea da multe exemple. Nu o facem, pentru că ar fi o curată pierdere de timp.
Cu atât mai de neînţeles apar, în acest context, lamentările (lacrimile de crocodil) unor lideri pe această temă, a drepturilor minorităţii maghiare - a necesităţii autonomiei teritoriale. Să fii la guvernare (adică, la caşcavalul puterii, la borcanul cu miere) şi să te consideri, totuşi, discriminat este o aberaţie mai mare decât… Palatul Parlamentului!
Alte mostre, aceiaşi actori: „UDMR este supus unor atacuri nemaiîntâlnite, vor să ne elimine din Guvern, iar prin noua lege electorală, se urmăreşte ca maghiarii să aibă câţi mai puţini reprezentanţi în Parlament", spunea, de la tribuna unui CRU, senatorul Gyõrgy Frunda. „În România, uşile se deschid doar dacă sunt unse" - clama Ekstein Kovacs Peter, căruia, iată, i s-au deschis uşile Cotroceniului (unde a fost şi consilier prezidenţial) şi fără… a fi unse! Sau, poate, „le-o fi uns" şi nu ştim noi! Un altul, Toro T. Tibor, mai aproape de realitate, declara, la acelaşi CRU, că: „Situaţia în care am ajuns (adică, la guvernare n.n.) este şi pentru că sistemul monopartid al maghiarilor din Transilvania a apus", iar Somodi Gyula l-a completat: „În acest moment, avem nevoie de o Uniune nouă, de un «pact» atât cu opoziţia internă, cât şi cu cea externă, dar şi de o înţelegere cu Tõkes László". „De ce oare, noi, maghiarii din Transilvania, suntem consideraţi cetăţeni de categoria a II-a?, se întreba retoric, cine credeţi? Cseke Attila, care era atât de discriminat, de cetăţean de categoria a II-a, încât, la acea dată era (deşi nu prea are merite şi competenţe n.a.) ditamai ministru al Sănătăţii!
Sigur, este inutil şi total neproductiv să mai cităm asemenea aberaţii!
Problema este alta. După Revoluţia din '89 şi intrarea „în scenă" a acestei surogat - numit UDMR - a proliferat, cum nu s-a întâmplat în multe ţări foste comuniste… Libertatea de a fi obraznic!
