Un câine stătea cu botul pe labele din faţă şi privea la celelalte lighioane din grajd. După un timp, puţin dezgustat, puţin obosit, grăi:
- Măi, calule, uită-te şi tu la tine o clipă, ce faţă lungă mai ai! Păi, tu nu te-ai săturat de viaţa asta de mizerie? Toată ziua tragi la căruţă, stăpânul te atinge repede cu biciul dacă nu tragi cum trebuie şi seara de-abia îţi dă o mână de fân, să ai şi tu ce rumega. Calul se uită la el, nu spuse nimic, privi aşa cum era obişnuit, mereu înainte. Câinele, văzând că nu prea are calul chef de vorbă, se-ntoarse către vacă.
- Ia uite la ea, bovina! Stă şi molfăie acolo în colţu' ei, o mulge toată ziua stăpâna, ba o mai pune şi stăpânul la jug, şi ea, în schimb, n-are curaj să ceară nimic. Aşa-ţi trebuie, îţi meriţi soarta! Vaca nu-l băgă în seamă nici ea pe câine, mulţumită să-şi rumege mâncarea liniştită mai departe. Atunci câinele îşi îndreptă privirile către porc.
- Măi porcule, şi tu ce mai zici? Îţi aduci aminte… Stai aşa, că parcă tu nu eşti porcul de anul trecut! exclamă câinele şi-şi înghiţi limba pe dată.
Lui Dumnezeu îi place smerenia. Oare aceasta să fie motivul pentru care ne sfătuieşte în atâtea rânduri să fim smeriţi? Cu aceeaşi intensitate cu care urăşte aroganţa, Dumnezeu iubeşte smerenia.
Următorul sfat m-a ajutat pe mine: Stai liniştit, arogantule, îţi vine şi ţie rândul!
