IUBIM PREA PUŢIN ŞI UITĂM PREA REPEDE…

Distribuie pe:

Motto: „Am zărit lumină pe pământ,

Şi m-am născut şi eu

Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi? Voinici?

Cum o mai duceţi cu fericirea"

(Marin Sorescu)

S-au împlinit, în această lună a lui Făurar, 164 ani de la naşterea veşnic actualului dramaturg şi ziarist Ion Luca Caragiale (1 februarie 1852-1912), 180 de ani de la naşterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, poet, prozator şi dramaturg de superbă altitudine spirituală (16 februarie 1836-1907) pe nedrept alungat în umbra uitării, 206 de ani de la naşterea lui Grigore Alexandrescu, poet şi fabulist (22 februarie 1810 - 1885) şi… desigur, sunt încă nume de creatori a căror amintire va dăinui în conştiinţa noastră, chiar timid strecurându-se, precum o rază de lumină deasupra ceţurilor ignoranţei iresponsabile a oricăror cârmuiri.

Sâmbătă, 19 februarie, poetul şi dramaturgul de geniu, graficianul de covârşitoare sensibilitate, prea repede plecat dintre noi, Marin Sorescu (1936-1996) ar fi rotunjit 80 de ani. N-a fost să fie.

L-am iubit şi îl iubesc pe Marin Sorescu. Faptul că l-am cunoscut personal, aici, la Târgu-Mureş, după ce îi citisem poezia (una dintre cele mai frumoase pagini universale ale genului) mi-a întărit convingerea că viaţa - atunci când este aureolată de frumuseţea şi nobleţea creatorului - merită continuată, cu orice risc, mai ales într-o lume cenuşie, dominată de furii şi spaime apocaliptice. Se vor împlini curând 20 de ani de la acea prezenţă memorabilă a Maestrului, imortalizată, la vremea respectivă, în pagini de jurnal şi de carte, de Ioana Florea:

„- În calitate de om şi de artist, consideraţi că geniul, cum spune Eminescu, «nu are moarte, nici noroc»?

- Dacă a spus-o Eminescu, sigur că e adevărat, şi s-a şi verificat cazul poetului nostru naţional. În ceea ce mă priveşte, cred în toate cuvintele lui.

- Şi, totuşi, cum se împacă cele două condiţii: de om şi de geniu?

- Nu pot să accept cuvântul pe care mi-l spuneţi dvs. din motive de modestie sau, mă rog, nu pot eu să judec aceste lucruri, dar în ceea ce priveşte comportarea mea ca om, e o comportare normală, care acceptă condiţia de om, şi mă consider un privilegiat să pot cunoaşte mai adânc această condiţie.

- Aţi simţit azi dimineaţă, la Simpozion, după-amiază, la Vernisaj, şi în seara spectacolului, admiraţia nemăsurată a publicului?

- Sigur că a fost o zi încărcată, grea pentru mine, dar această căldură pe care realmente am simţit-o, a publicului, a celor care mă citesc, a celor care văd piesele mele, mi-a făcut bine şi mi-a încărcat bateria (care se încarcă foarte greu). Este un consum mare de energie şi din când în când avem nevoie de o „haltă", din bunăvoinţa şi generozitatea celorlalţi.

- Nu ştiu dacă realizaţi cât de mare este evenimentul prezenţei dvs. pentru noi…

- Nu e bine să spui lucrurile acestea, dar sigur că da, şi o iau ca atare. Nu că s-ar datora unor merite speciale ale mele, dar lumea are nevoie din când în când să-şi manifeste bucuria şi să participe la un gest cultural. Deci, în felul acesta, mă simt solidar cu cei care năzuiesc spre un ideal artistic.

- De unde vă vine inspiraţia pentru opera Dumneavoastră, impresionantă, care poate influenţa chiar destine?

- Sigur că există zone privilegiate pentru inspiraţie, dar inspiraţia trebuie căutată pretutindeni, în toate „straturile", în toate stările de spirit, şi până la urmă îţi dai seama că această inspiraţie pe care o tot cauţi e însăşi viaţa ta…, care e un drum nesfârşit şi care de multe ori ţi se pare greu de suportat, dar care îţi oferă din când în când şi oaze din acestea de bucurie.

- Faptul că scrieţi este, pentru Dumneavoastră, o damnaţie sau un privilegiu divin?

- Am vrut să mă îndepărtez de această vânătoare continuă a ideii, a gândului, a exprimării cât mai exacte, care până la urmă e şi o povară, dar nu am reuşit, şi până la urmă trebuie să-mi asum această condiţie de scriitor şi să încerc s-o trăiesc cu bucurie.

- Ce gânduri aveţi pentru cititorii Dvs., care vă iubesc?

- Eu am crescut odată cu cititorii mei, am avut norocul să pot comunica de la început, şi aş vrea să le mulţumesc pentru inspiraţia pe care ei mi-au transmis-o şi pentru talentul pe care l-am găsit în ei ca cititori, pentru colaborarea aceasta continuă între noi, şi le urez să rămână mereu tineri şi în stare de fuziune intelectuală." ( „Clipă rămâi...!" - Interviu realizat de jurnalista Ioana Florea, în seara de 9 martie 1996, la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, după premiera spectacolului cu piesa „Există nervi" de Marin Sorescu, publicat în volumul „Colivia de vise".)

Zicea... „olteanul" Marin Sorescu: „Ardealul, starea mea de spirit"!

„Ardealul, starea mea de spirit

Cu care mă gândesc la ţară,

De parc-aş respira lumina

Şi existenţa milenară.

 

La orice pas îţi râde-o floare,

Sub orice pas e un mormânt,

Ardealul întregind o roată

Sub care Horia s-a frânt.

 

Aud un clopot sus pe-o cruce,

Bătând cu limba-n ideal,

Ca-ntr-o Duminică a ţării

Vin la biserică-n Ardeal. "

Nu ştiu dacă iubim prea puţin fiindcă am devenit fricoşi ori chiar nu mai ştim să ne apărăm iubirile, prea grăbiţi fiind să devorăm clipa cea repede, dar ceea ce ştiu, şi se vede cu ochiul liber, este faptul că programatic, în această ţară a noastră, aşa cum e ea, mică, furată şi hăituită de toţi nenorociţii, dar pe care eu o voi iubi în oricare dimensiune mă voi afla, cineva dă de pământ cu tot ce avem mai drag. De ce? Fiindcă i se permite. Fiindcă lipsa de reacţie - laşitatea - e cea mai propice şi prolifică mizerie în care dospeşte scenariul alienării dirijate. Orwell redivivus!

Ştiu că pentru a obţine un permis de conducere auto este obligatoriu un test psihologic. Un test asemănător, pare-mi-se, este cerut în dosarul de stare civilă în vederea căsătoriei, şi... în alte o sumedenie de locuri. Culmea e că aceste teste uneori nici măcar nu se mai susţin, nimeni nu îşi mai pierde vremea cu „fleacuri", parafa, semnătura, ciocolata şi pa! Nu ştiu, însă, dacă celor care aspiră la înaltele fotolii din cele două Camere ale Parlamentului le cere cineva aşa ceva. Poate că da, poate că nu! Ar folosi la ceva? Nu ştiu dacă ar cumpăni mai greu decât arginţii din buzunarele celor care numără voturile.

În fine, am citit nişte texte şi m-am cutremurat. Bolnavi care uită să-şi ia medicamentele delirează obsedant, cam în aceleaşi spaţii, şi probabil că, vorba unui prieten al meu, chiar reuşesc să atragă naivii, histrionicii (ca să mă exprim eufemistic) fiind în genere inteligenţi şi chiar charismatici - unii dintre ei. Demonstraţii luxuriante în acest sens ocupă spaţii notabile pe micile ecrane şi pe internet.

Poate că, în fond, niciunul dintre noi nu este cu desăvârşire sănătos la cap. În lumea şi ritmul în care trăim, ar fi şi greu. Dar nu toţi ne încăpăţânăm să vrem... sus-sus-sus! Nu toţi ne dăm poalele peste cap, chiar dacă îi considerăm idioţi şi fricoşi pe cei din jurul nostru, chiar dacă avem impresia, fiecare, că suntem buricul pământului.

Politeţea, măcar, de doi bănuţi acolo, ar deschide mai repede sufletele, dar plăcerea de a răni bate totul. Neputincioşii se adună în haite şi urlă la lună, proptindu-se unul în altul, fiindcă până şi umbrele li s-au prelins pe zidul sângeriu al vinovăţiilor nepedepsite.

Aş spune că mi-e milă, dar aş minţi. Mi-e greaţă, e noapte, iar lămâiul din hol nu vrea să rodească. Marin Sorescu zicea: „În moarte se respiră greu/ În schimb, e veşnică. Mereu/ Voi respira şi tot mai greu/ Această stare de ne-eu." Dar... cine ştie, vorba lui Scarlett, poate că… „Şi mâine e o zi!"

Lasă un comentariu