Legea antifumat, măsura capacităţii noastre de a ne civiliza

Distribuie pe:

Mai întâi, două istorisiri pe această temă. Două prietene târgumureşence au fost, în vara aceasta, împreună, la tratament, la Băile Felix. Una dintre ele avea, la Oradea, o prietenă al cărei soţ era deputat. Într-o seară şi-au dat întâlnire la restaurantul hotelului unde erau cazate şi au luat cina împreună. După cină, o ţigară părea că e foarte nimerită, şi, cu toate că pe unul din pereţii sălii de consumaţie era scris de o şchioapă „Fumatul interzis", la acea masă s-a fumat. Cel care a dat tonul a fost, evident, deputatul. La plecarea acasă, prietena îi reproşează fumătoarei gestul, la care ea răspunde: „Dacă deputatul şi-a permis, eu de ce să nu fumez!" Şi-a permis, zicem noi, pentru că, fiind considerat un om sus-pus, nimeni n-a avut îndrăzneala să-i arate uşa.

Acum să trecem la americani. Doamna cu care am abordat subiectul acesta a păşit pe continentul american pentru prima dată cu trei ani în urmă, pentru a-şi îngriji nepoţelul proaspăt născut de către fiica ei, doctoriţă la Chicago. Era o fumătoare înrăită, dar, locuind în bloc, doamna doctor i-a atras atenţia, la plecarea la serviciu, să nu fumeze. S-a abţinut ea cât s-a abţinut, şi, la bucătărie fiind, cu atâtea oale şi cratiţe pe foc, şi-a spus că, printre căldura şi aburul de acolo, merge şi un fum de ţigară. Aşadar, precaută, s-a aplecat sub hotă şi fumul din plămâni îl expira cu putere, spre instalaţia purificatoare. N-a tras mai mult de 3-4 fumuri cu nesaţ, că senzorul de alarmă a şi început să intre în funcţiune. Speriată din cale-afară, a stins ţigara sub jetul de apă de la chiuvetă şi a deschis repede geamurile, interval în care sirena s-a oprit. Simţindu-se în culpă, abia peste câteva zile a povestit întâmplarea fiicei sale, care, bineînţeles, a dojenit-o, spunându-i: „Noroc că senzorul a funcţionat puţin, altfel, la peste trei minute ne-am fi trezit cu pompierii la uşă, şi numai de amenda lor usturătoare nu aveam nevoie."

De atunci, stimata noastră doamnă s-a învăţat ca, în America, să nu mai fumeze. În schimb, în România îşi face hatârul. De ce acest fel de atitudine? Pentru că, acolo, remarcă domnia sa, nu e voie. Nici la noi n-ar fi voie, dar se permite. Iar când legea americană spune NU, acel nu înseamnă, într-adevăr, nu.

Legea noastră anti-fumat nu este de sorginte naţională, ci mondială. Alarmată de ravagiile pe care fumatul le face, cu cinci ani în urmă, Organizaţia Mondială a Sănătaţii a cerut tuturor guvernelor să adopte o asemenea lege. Deci, şi noi avem o astfel lege, ca şi americanii, ca toţi europenii, de altfel, cu deosebirea că, în majoritatea ţărilor, ea a fost aplicată în litera şi spiritul ei încă de atunci, numai la noi, nu, pentru că, nu-i aşa, noi suntem români!

După cum ne-a relatat „doamna americancă", urmaşii yankeilor au tăiat de la bun început coada pisicii. Când au eliminat fumatul din spaţiile închise n-au făcut niciun compromis. În consecinţă, acolo nu există spaţii pentru fumători şi nefumători în absolut niciun local, indiferent cum se numeşte acesta sau ce rang poartă. Cine doreşte să fumeze întrerupe, dacă îi arde de fumat, consumaţia, şi categoric iese în faţa localului, fără a se furişa prin cine ştie ce unghere. Acolo unde există terase deschise, într-adevăr se poate fuma, cât şi pe stradă. Întrebată dacă proprietarii de cafenele şi restaurante n-au dat faliment răspunsul a fost franc: „Da de unde, restaurantele şi barurile sunt pline de consumatori".

Aşadar, iată că se poate, peste tot în lume. De altfel, şi în Europa, majoritatea ţărilor au introdus restricţii majore fumatului (vezi Irlanda, Marea Britanie, ţările scandinave, Germania, Spania, Austria, Ungaria etc.), numai noi continuăm să ne scărpinăm după ureche, întrebându-ne retoric dacă o facem sau nu.

Cu toate că, în România, incidenţa bolilor care au drept cauză fumatul este mult mai mare decât în alte ţări, care deja au introdus restricţii, legea anti-fumat ar fi lăsată de izbelişte dacă ea n-ar fi o directivă europeană, care ne obligă. Această atitudine de non combat constituie o dovadă a lipsei tradiţionale de respect a românilor faţă de legi, oricare ar fi acestea. În primul rând, a celor care le elaborează, adică a parlamentarilor, dar şi a celor care le aplică. Primii au de grijă să le lanseze pe piaţă imperfecte, sau cu dedicaţie, iar cei din urmă să le poată interpreta după voia lor, facilitând atât calea neaplicării, cât şi cea a negocierii cu cel aflat în culpă, practici ce stau de multă vreme la baza micii sau marii corupţii.

Cunoscându-ne tradiţia, legea anti-fumat se va aplica la noi doar dacă ni se va impune din afară. Acest lucru se va întâmpla în cele din urmă, prin studierea incidenţei fumatului asupra stării de sănătate a românilor, situaţie care, la noi, nu e roză deloc. Oncologii români vorbesc de un aport al fumatului de 32 la sută la numărul total al cancerelor, la care se adaugă alte şi alte boli grave determinate de fumat. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a ajuns, în sfârşit, la concluzia că guvernele şi populaţia cheltuiesc infinit mai mult pentru contracararea efectelor fumatului, la care se adaugă suferinţa umană, decât toate încasările din industria tutunului şi din vânzarea ţigărilor. În consecinţă, industria tutunului trebuie să dispară. Lucru greu de îndeplinit, dar şi mai grea este schimbarea mentalităţii fumătorilor, mai ales într-o ţară ca a noastră, în care indiferenţa şi toleranţa, în sensul rău al cuvântului, sunt la mare apreciere.

Dar, oricum vom încerca să o „dăm cotită", în stilul nostru caracteristic, nu vom putea ocoli implementarea legii, pentru că de acest lucru se interesează şi alţii, cărora le pasă. Cu alte cuvinte, vom fi monitorizaţi, şi ni se va impune, ca şi în cazul corupţiei, ceea ce nu-i deloc rău.

Implementarea acestei legi, oarecum specială, va constitui un test important pentru toţi românii. O grilă de verificare a capacităţii noastre de a ne transforma pe noi înşine, evident, în bine, de a arăta lumii că şi noi suntem receptivi la semnalele de progres ale omenirii. Vom fi noi, oare, mai îndărătnici decât încăpăţinaţii de irlandezi, scoţieni, englezi sau alţii, cum ar fi vecinii unguri sau bulgari, care deja s-au înscris pe drumul cel bun, sau vom dovedi că tradiţionalismul nostru nu înseamnă primitivism? Aici, rolul nefumătorilor în a-i ajuta pe fumători să înţeleagă acest pas este esenţial, fără a se recurge la măsuri impunitive. Pe de altă parte, şi autorităţile trebuie să fie pregătite pentru abordarea fără echivoc a problemei, ţinându-se cont de faptul că şi printre cei chemaţi să aplice legea sunt fumători înrăiţi.

Timpul se scurge, şi până la data de 17 martie sunt mai puţin de trei săptămâni. Până la această oră, autorităţile n-au spus nimic. Nici la radio, nici la TV, şi nici în presa scrisă, fapt ce denotă ignorarea problematicii, ceea ce nu-i bine. Ce au de gând, şi cum îşi propun să abordeze această grea moştenire comportamentală nu ştim. Oricum, ziua de 17 martie nu mai poate semăna cu cea de 16 martie. Parcă vedem sediile instituţiilor învăluite în fumul celor izgoniţi de lege din incinta acestora. Se gândesc, oare, Parlamentul ori Guvernul să constituie vreun ANAF pentru fumători, sau totul va fi lăsat vraişte, în stilul nostru caracteristic de a aplica legile? Se ştie că un lucru bine pregătit este pe jumătate înfăptuit. Se află oficialii noştri în această situaţie, sau şi peste această lege a trecut deja tăvălugul uitării, ca peste multe altele? Oricum, îi avertizăm să iasă totuşi la rampă cu ceva idei în acest sens, pentru că n-am dori ca bătălia contra fumatului să fie lăsată doar pe seama nefumătorilor. Iar dacă democraţii noştri conducători nu ştiu să reacţioneze decât la stimulii străzii, cu siguranţă vor avea parte şi de aşa ceva. Atunci chiar am fi de râsul lumii!

Lasă un comentariu