În urmă cu trei ani, după o intervenţie medicală, medicul mi-a recomandat să fac mişcare în aer liber, cel puţin o oră pe zi. Mărturisesc că mi-a venit foarte greu să mă plimb singur pe străzi, aşa că, la un moment dat, am adoptat un căţel pe care stăpânii nu-l mai doreau. Zilnic, dimineaţa şi seara, câte o jumătate de oră mă plimbă el pe mine, şi, pe zi ce trece, mi-a devenit tot mai drag. Odată, chiar la început, l-am pedepsit, iar el m-a privit cu nişte ochi trişti. Nu pot să-i uit privirea aceea surprinsă, de parcă vroia să-mi spună: „De ce dai în mine, fiindcă prietenii nu se bat între ei, nu vezi că sunt mic şi am nevoie să mă joc?" Un prieten m-a întrebat, ironic, ce m-a apucat să plimb un câine prin cartier şi să-l găzduiesc într-un apartament la bloc. Vreau să-i spun că istoria prieteniei dintre om şi câine este foarte veche, de când lumea. Se spune că domesticirea câinelui a fost un eveniment important în istoria omenirii, acesta a ajuns din duşman al omului, un prieten devotat, punându-şi,agresivitatea în slujba celor slabi.
Pe parcursul istoriei omenirii, câinele a devenit un simbol al prieteniei credincioase, iar omul i-a răsplătit prietenia cu iubire şi încredere. I-a făcut un loc în gospodărie, îl hrăneşte şi-l îngrijeşte. Se mai spune că, printre animale, omul nu are un prieten mai bun decât câinele, chiar dacă, în prezent, o mare parte din ajutorul acordat oamenilor nu mai este necesar. A rămas paznic la oi şi la locuinţe, dar foarte puţină lume cunoaşte efectul psihologic asupra stăpânului. De pildă, când mă întorc acasă, mă întâmpină cu bucurie şi uit de tot necazul sau supărarea de peste zi. Când sunt trist, se apropie de mine, mă priveşte şi latră încetişor, cu dorinţa de a mă înveseli. Oricum, pentru mine, prietenia cu un câine este o bucurie, şi o anume terapie împotriva stresului… Am scris aceste impresii, cu speranţa că nu voi mai fi întrebat de ce mă plimbă un câine pe străzile din cartier.
