„Medicul uman salvează omul, medicul veterinar salvează omenirea". (Louis Pasteur)
Puţintică istorie nu strică.
Medicina este doar una.
Medicina reprezintă ştiinţa care se ocupă cu prevenirea îmbolnăvirilor şi restabilirea sănătăţii după îmbolnăvire.
În Codex Hammurabi (1730 î.e.n.) este semnalat începutul specializării vindecărilor de animale („munsiu" pentru boi şi asini), precum şi elemente de deontologie (onorariu, obligaţii materiale etc.).
După anul 271, teritoriile române au fost străbătute de popoare migratoare, crescători de animale. Influenţa acestor popoare asupra populaţiei autohtone a fost încă mică, pentru că însăşi această populaţie era crescătoare de animale şi avea deja propriile ei obiceiuri. Vindecarea animalelor bolnave se realiza cu ajutorul plantelor din flora locală.
Odată cu trupele cavalereşti (spahii) ale armatelor otomane, în secolul al XV-lea, au apărut şi „nalband-baitar-ii" - potcovari veterinari, care aveau ca sarcină, prin prisma meseriei, supravegherea şi îngrijirea sănătăţii animalelor, în special a cailor (aşa numiţii haivan-doctori).
În secolul XVI, în Transilvania şi Banat sunt semnalaţi „oleicarii" profesionişti cu activitate empirică, de origine slovacă, cei care peregrinau prin ţară în grupuri de 2-3, colindând satele şi oraşele şi oferind din dulăpaşurile (pe care le purtau în spate) leacuri (uleiuri de răşinoase) şi aplicau tratamente la animale. În Moldova, de sănătatea animalelor se ocupau „vorniceii satului", slujbaşi ai satului care ofereau populaţiei servicii ordonate de către stat. Ei se ocupau şi de ecarisare (prin ardere) a cadavrelor de animale.
Între anii 1500-1900 apar semnalate încercări sau realizări ale primelor activităţi de instruire medicală veterinară. Astfel, în Principatele Române, primii veterinari calificaţi, angajaţi de către stat, au apărut după anul 1831. În Moldova este semnalată prezenţa lui Finkelstein, Holtztrenger şi apoi a lui Ioan Cuparencu (1810-1870), absolvent la Budapesta, remarcat pentru activitatea publicistică în 1849 (Bolile contagioase la bovine) şi în 1874 (bolile tubului digestiv la cal).
În anul 1861, la iniţiativa doctorului Carol Davila, se înfiinţează Şcoala de Medicină Veterinară Bucureşti, prin Decretul semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a fost prima instituţie de profit din Balcani şi printre primele din Europa. Tot în anul 1861, în cadrul Direcţiei Serviciului Sanitar - din Ministerul de Interne -, s-a înfiinţat o Secţie Veterinară sub conducerea unui medic.
În 1864 a apărut prima serie de medici veterinari, pregătiţi în ţară.
La 2 noiembrie 1868 ia fiinţă Facultatea de Medicină care îşi începe activitatea în recentul Palat al Universităţii, unde Şcoala Veterinară nu-şi mai are locul. După 10 ani, în care cele două şcoli (de Medicină şi Farmacie şi Şcoala Veterinară) au funcţionat împreună în aceeaşi clădire şi sub conducerea aceluiaşi director (Carol Davila). În anul 1868 are loc separarea acestor două şcoli.
În 1895 s-au înfiinţat serviciile veterinare de judeţ, cu o aşezare asemănătoare cu cea a ţărilor din Vest.
Ulterior, în perioada 1898-1899, s-au mai înfiinţat încă 17 oficii veterinare de frontieră.
În anul 1916, serviciile veterinare de la Ministerul de Interne, au trecut la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, şi, împreună cu Direcţia Zootehnică, au format Direcţia Generală Zootehnică şi Sanitară Veterinară.
Facultăţile de Medicină Veterinară de Stat din România:
La 22 iulie 1921 se va promulga legea prin care Şcoala Superioară de Medicină Veterinară se ridică la rangul de facultate, (Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti), iar noua instituţie se încadrează la Universitatea Bucureşti. Noul statut al facultăţii acordă absolvenţilor diploma de „doctor în medicină veterinară", conform normelor uzitate în sistemul universitar şi folosite şi de alte facultăţi.
Facultatea de Medicină Veterinară din Arad (1948-1957), după care au fost înfiinţate alte trei facultăţi de medicină veterinară (la Cluj, Iaşi şi Timişoara), fără o motivaţie clară a desfiinţării acesteia.
Facultatea de Medicină Veterinară din Iaşi ia fiinţă la 11 septembrie 1961.
Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj funcţionează cu un profil larg, zoo-veterinar, din anul universitar 1962-1963 până în anul 1968, când specialitatea de zootehnie redevine facultate de sine stătătoare.
Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara a luat fiinţă la 23 mai 1962.
În luna octombrie 1990, pe lângă Institutul de Studii Universitare „Emil Racoviţă" din Bucureşti, ia fiinţă prima facultate de Medicină Veterinară particulară din România care, din februarie 1992, va funcţiona în cadrul Universităţii „Spiru Haret".
Şcoala medicală veterinară din România a format, printre altele, şi personalităţi proeminente în artă, cultură, muzică, pictură, literatură, sport, medici veterinari, care au ajuns generali ai armatei române, unii care activează în prestigioase institute de cercetare naţionale şi internaţionale, chiar laureaţi ai Premiului Nobel.
