„Timpul nu mai are răbdare cu noi", este o expresie pe care o auzim astăzi tot mai des. O rosteşte omul care, în goana lui, ajunge să vadă în mod deformat lucrurile. În virtutea lipsei de interes faţă de orice activitate, omul zilelor noastre nu mai conştientizează cursul liniştit al timpului, acelaşi de la bun început.
Aţi auzit de bună seamă de oraşul Pompei, care se află la umbra muntelui Vezuviu, în vechea Italie. În urmă cu mult timp, pe la anul 79 d.Hr., acel munte, pur şi simplu, a explodat cu o furie vulcanică şi milioane de tone de lavă s-au scurs peste oraş, inundându-l şi ştergând de pe faţa pământului toţi locuitorii lui. Se povesteşte că, în urma excavaţiilor de la ruinele din Pompei, care au scos la iveală faţa oraşului de altădată, s-a găsit şi scheletul unei femei, care se pare că fugea din calea râului de foc de lavă, care curgea de pe coasta muntelui. Strânşi în mâinile ei osoase de schelet se aflau doi cercei, bijuterii. Nu ne este greu să ne imaginăm exact ce se petrecuse în viaţa acelei femei. Era evident că fusese alertată de nimicirea ce se apropia şi se grăbise înapoi în casă ca să-şi salveze fleacurile din mână. Dar întârzierea i-a făcut cu neputinţă să depăşească valul morţii şi a fost îngropată în lavă.
Vă rog să nu treceţi cu vederea întâmplarea aceasta! Nu ştim până când ne va mai răbda Dumnezeu. Femeia aceea cu ce greşise? Care era marea ei vină? Răspunsul este uşor: a crezut că
mai are timp!
