„Am vrut să venim spre cititorii de toate felurile cu o carte a porţilor deschise spre cât mai multe teritorii ale creaţiei eminesciene."
(„Eminescu - Versuri din manuscrise", Editura Humanitas, 2015)
Nu putem vorbi, nicicând, de un punct terminus în cunoaşterea marilor opere. Se descoperă, încă, partituri din creaţia lui Mozart şi pagini scrise în atelierul lui Leonardo da Vinci. S-a cântat, de dată recentă, în audiţie absolută, Suita Română nr.1, Deşteaptă-te, române, a lui George Enescu. Se crede că mai sunt manuscrise eminesciene necunoscute. Aşadar, efortul de cunoaştere, receptare, interpretare sau editare a marilor opere nu poate fi nicicând încheiat; căci marile opere se cer mereu „revizitate", fiind deschise noi abordări care să recreeze arhitectura lor. Este ideea susţinută de Ioana Bot şi Cătălin Cioabă, editorii volumului „Eminescu - Versuri din manuscrise" apărut la Editura Humanitas, întregind, prestigios, destinul editorial şi critic al operei eminesciene, punând în evidenţă sunetul creaţiei poetice eminesciene din versurile lăsate până acum „în penumbra tiparului". Cei doi editori (Ioana Bot, Note însoţitoare şi bibliografie; Cătălin Cioabă, selecţia textelor şi Cronologia) preiau în demersul lor ceea ce Petru Creţia susţinea în testamentul de eminescolog cu privire la nevoia de lărgire şi adâncire a cunoaşterii şi înţelegerii operei lui Mihai Eminescu, asemănată unui aisberg. Ioana Bot şi Cătălin Cioabă delimitează în creaţia poetică eminesciană partea vizibilă, a înălţimilor, care dă iluzia întregului, dar şi partea care nu se vede, dedesubtul înălţimilor ce se cere explorat. Fără acestea, imaginea asupra operei lui Eminescu e nedesăvârşită. Antologia „Eminescu-Versuri din manuscrise" tinde spre desăvărşire, lucrând la ceea ce s-ar putea numi imaginea definitivă asupra liricii eminesciene. Sunt poeme surprinzătoare pentru faţetele spiritului eminescian devenite accesibile cititorului „în toată puterea cuvântului", pentru o lectură cât mai îndepărtată de prejudecăţile ce au împiedicat receptarea operei ca literatură „pur şi simplu". Ceea ce apare în ediţia Perpessicius în interiorul aparatului critic ca forme preliminare, variante sau avantexte ale unor poeme consacrate, în „Eminescu - Versuri din manuscrise" constituie o „reţea" de versuri cu formă autonomă în contextul „de permanentă întreţesere tematică şi stilistică a versurilor puse pe hârtie de Eminescu". Versurile din manuscrise nu mai sunt aşezate într-un „soi" de subordonare faţă de marile poeme, ci considerate teritorii lirice cu forme perfecte, „cu sunet inedit şi cu sursă de inspiraţie vădit diferită de ceea ce e socotit în genere drept „produs final". Când Perpessicius transcrie în ample note ceea ce rămâne ca vers în afara poemelor autonome subliniază că aceste „crâmpeie închegate",
„cioburi diamantine" vor trebui cândva să fie adunate. La acest cândva se opreşte efortul editorilor Ioana Bot şi Cătălin Cioabă, adunând tocmai aceste versuri risipite în subsolul critic al ediţiei Perpessicius, partea nevăzută a aisbergului eminescian, versuri „strivite" prin subordonarea faţă de un poem sau altul. Versurile, publicate, acum, sub numele Şi ce capăt o să aibă astă comedie lungă?... demască răul vieţii, conturând imaginea geniului în gâlceavă cu lumea, dar în armonie cu dorul de moarte, prefigurând idei din Scrisoarea I, dar ilustrând truda poetului spre marea poezie:
Nu vedeţi că tot ce-n lume se numeşte-naintare/ Şi lumină şi ştiinţă sunt din ce în ce izvoare/ Tot mai multe de-ndoială, de durere şi amar?
Editorii de acum dau versurilor din manuscrisele eminesciene şansă la sunet propriu, printr-o altă lectură, afirmând, temeinic, că acestea nu au văzut propriu-zis lumina tiparului, ci au rămas „în penumbra lui". Pornind de la aprecierea că vieţuiesc (sunt grăitoare!) prin ele însele, editarea de la Humanitas invocă plăcerea de a citi, de a descoperi voci eminesciene necunoscute, fără a neglija semnele restituirii ştiinţifice. Cei care vor să citească un nou Eminescu sau un Eminescu altfel (şi nu doar specialiştii textului eminescian) sunt invitaţi prin acest volum compact la căutări de noi forme poetice, aflând că Eminescu scria într-o limbă foarte apropiată celei de azi, că scria despre subiecte care îi pot oglindi şi pe trăitorii unui alt veac, cititori ai unei alte literaturi.„Şi o vor descoperi cu propriile puteri de lectură (...) pentru că opera acestui mare scriitor se pretează la asemenea descoperiri -iată marele pariu al ediţiei de faţă."
Foto: Nicolae Băciuţ, Lazăr Lădariu şi Valentin Marica la Monumentul „Popasul lui Eminescu la Blaj", înălţat de Astra Blaj, în vara anului 2006.
