Neîndoios, alegerea profesiei depinde de foarte mulţi factori - ne spun sociologii. Depinde de societatea în care trăieşti - când anumite profesii sunt cele mai căutate - fie de vârsta (lipsa de experienţă a viitorilor… profesionişti), fie, dar nu la urmă, de aptitudinile reale ale celor aflaţi, la un moment dat, într-un domeniu sau altul.
Argumente? De cele mai multe ori, alegerea profesiei este făcută la vârsta absolvirii liceului, atunci când nu este definitivat Eul, când tinerii îşi aleg modele de devenire sau li se impun trasee de devenire. În societatea comunistă, profesiile de avocat, medic, economist şi profesor au fost zeci de ani cultivate ca reprezentând vârful piramidei devenirii, asigurându-le o poziţie socială şi favorurile sistemului. Apoi, într-o anumită perioadă, inginerii erau la mare căutare. Sunt şi acum, în capitalismul românesc „original". Oamenii nu alegeau profesia, ci beneficiile asociate profesiei, profesia fiind asociată puterii. Aşa cum, în vremurile de mult apuse, a fi ofiţer (mai ales, cu grade superioare) însemna a fi nu doar în fruntea societăţii, a puterii, ci şi în… atenţia femeilor. Acum? Vedem cu toţii: e o luptă continuă pentru… caşcaval!
Dar, revenind, în înţelepciunea lui, poporul român nu s-a referit la profesie, ci la meserie, când a vorbit de „brăţară de aur." O meserie, de exemplu, este să furi (mai ales, când ai ajuns la… caşcaval, la… căruţa cu bani!). O altă meserie - aur curat - este să ştii să îmbârligi omul, să-l ameţeşti de cap până face ce vrei tu (să-l votezi, bunăoară!), îl faci şef, semnează hârtiile pe care i le pui în faţă. Marfă meseria asta, foarte căutată şi foarte bine plătită. În vremurile de azi, altă meserie poate fi aceea de „cuvântător", în sensul de omu' care „vorbăluieşte", adică emite cuvinte în public, precum omul „trebăluieşte" prin casă şi emite praf în aer. Mai există şi astfel de meserii despre care nu mai e cazul să vorbim. Alea sunt brăţări de aur ieftine de tot, pe care în vremuri mai răsărite şi le-ar permite şi cei mulţi.
Acum, în capitalism, a început - vorba unui şugubăţ - epoca lu'„meserie te halesc"! Muncă pentru haleală. Vede oricine că până la urmă ajungi să-ţi dai brăţara aia de aur pe nimic, ca să ai ce să haleşti. Este de la sine înţeles că cei ce ştiu „să îmbârlige omul", să-l „ameţească de cap", ori te face să „semnezi orice", nu au bătăi de cap cu… haleala, ci stau liniştiţi, pentru că au, cu adevărat, brăţară de aur, meserie. Şi încă ce meserie. Ăsta-i ditamai huiduma de demnitar. Care nu-şi face probleme că ce-şi pune pe masă mâine, că poate copiii au nevoie de ceva: de la casă, la limuzină şi vilă. Ei o meserie, noi, doar... profesie, inclusiv cea de şomer!
Fapt este, revenind la zilele noastre, că, ne place ori nu să recunoaştem, obişnuinţa socială - de care scriam la început - s-a perpetuat - doar suntem fiii şi fiicele părinţilor - profesia devenind o etichetă a prestigiului social şi nu o consecinţă a aptitudinilor, intereselor şi plăcerii de a munci şi de a se exprima pe sine prin muncă. De aceea, în paranteză fie spus, azi - în capitalismul românesc (şi nu cel adevărat!) - mulţi tineri urmează (şi la îndemnul părinţilor) şcoli şi, mai ales, facultăţi pentru care nu au nu doar nicio atracţie, dar nicio aptitudine. Drept pentru care, în final, au diplome, dar nu au profesii şi, pe cale de consecinţă, loc de muncă. Iar, dacă-l au, pentru ei, mersul la serviciu este un calvar. Exemple? Câte vreţi! Aşa se face că, după trecerea anilor, mulţi tineri (ajunşi maturi) - care au terminat o şcoală (facultate) sau alta - lucrează, la apropierea de vârsta a doua, în cu totul alte domenii decât cele în care (împinşi de la spate, şi de părinţi, dar şi de lipsa de experienţă) s-au pregătit, la un moment dat.
Învăţămintele? Multe. Una dintre ele: dacă un tânăr, după ce a ajuns adult şi îşi ia destinul în propriile sale mâini, a ajuns să-şi aleagă o altă profesie, acesta este un mod de a adapta principiul plăcerii cu cel al realităţii, o reluare a dezvoltării mai conformă cu propriile interese, pasiuni şi o afirmare a încrederii în sine. Altfel, mulţi absolvenţi de facultăţi (de şcoli, în general) vor ajunge… bucătari, maseuri, frizeri şi, de ce nu, îngrijitori la azile de bătrâni. Profesii, de altfel, nobile şi de apreciat, dar nu pentru care s-au pregătit şi (părinţii lor) au investit!
Dar mai e o problemă a vremurilor noastre. Patronii de azi (unii, foşti comunişti) evită să angajeze tineri. Dovada: analizele oficiale, făcute în ultima perioadă, arată că rata de angajare a tinerilor cu vârste între 15 şi 24 de ani a scăzut în primul trimestru, faţă de perioada similară a anului trecut, în principal, din cauza reticenţei patronilor în a angaja absolvenţi fără experienţă (dar, totuşi, cu o profesie la bază!) şi a deciziei tinerilor - ca o consecinţă a reticenţei menţionate - de a migra sau a lucra, temporar, cu continuarea studiilor. Fapt este că, în ultimii ani, majoritatea tinerilor absolvenţi care, din motivele menţionate, au ajuns - spre fericirea lor, şi dezamăgirea noastră - să lucreze la firme şi companii din străinătate, au făcut (şi fac) faţă „cu brio" la noile locuri de muncă, demonstrând, dacă mai era nevoie, că, dacă stăpâneşti o profesie, vârsta nu este (nu a fost niciodată) un criteriu al valorii.
