Azi, când românii tot mereu şi tot mai greu strâng cureaua postdecembristă, parcă pe un „pământ sterp şi gol", în această cuşcă europeană, de acum, avem tot dreptul să ne întrebăm, mai ales cei care, după Al Doilea Război Mondial, am pus umărul la ridicarea acestei ţări: cu ce ne-am ales după 26 de ani de la acele evenimente din decembrie 1989? Da, evenimente, deoarece numai revoluţie n-a fost, ci o abilă lovitură de stat, pusă la cale, după un scenariu din afară, adus şi aplicat de cei care urmau să ia puterea, cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, evenimente ale confuziei premeditate, de care au profitat, din plin, cei din eşalonul doi, în toate privinţele.
Aşadar, cu ce ne-am ales? - se întreabă românul tot mai apăsat, tot mai dezamăgit, tot mai hărţuit? Cu o gaură neagră în Tricolor? Cu o tranziţie postdecembristă, total falsificatoare? Gurile lacome, transnaţionale, încetul cu încetul ne-au înghiţit, direct sau indirect, cam tot ce avem: gazul, petrolul, aurul, aluminiul, cimentul, lemnul pădurilor, electricitatea, pământul, chiar şi apa! Ce urmează să le mai dăm? Aerul? Francezul, neamţul, italianul, americanul, olandezul, străinul n-au milă! Banul este zeul lor!
Ajuns la cei 26 de ani postdecembrişti, românii constată, cu tristeţe, cu mare amărăciune, că, din tot ce a fost, din toată truda lor, uneori sisifică, dinainte de decembrie 1989, praful s-a ales, că de sudoarea trudei lor mai-marii şi-au bătut joc cum au vrut, cu nonşalanţa puternicului clipei, că un premier sicofant - Petre Roman – considera industria românească, aşa cum ea a fost, cu locuri de muncă, oamenii cu salarii sigure, cu pensii, cu bani pentru dezvoltare, „un morman de fier vechi". Se făcea el că nu ştie că, din acel „morman", pe care el scuipa, prin care fabricam tractoare, România situându-se pe locul al cincilea în lume, cu o flotă oceanică de invidiat, cu domenii performante în unele specializări industriale, cu acea independenţă energică, Ceauşescu a achitat întreaga datorie externă, după execuţia lui de la zidul cazărmii din Târgovişte, pusă la cale de nişte păgâni, tocmai în sfânta zi de Crăciun, lăsând în visteria ţării şi două miliarde opt sute de milioane de dolari! Acelaşi premier se mai lăuda că el a câştigat „pariul cu agricultura", o agricultură pusă la pământ, prin acel jalnic dezastru postdecembrist, al unui Bărăgan, „grânarul Europei", de pus pe pâine, nelucrat, dat paraginii, atâţia ani, de cei dorindu-se proprietari, cu acte în mână, dar ducându-şi traiul îmbelşugat pe la Paris, Roma, New-York, Berlin, Tel Aviv. Printr-o totală lipsă de logică şi pricepere, mai-marii guvernanţi au netezit, într-un fel, un jalnic drum al României spre jenanta, nedorita postură de colonie. Oare ce a mai rămas din acea industrie românească, în urma unor privatizări care de care mai frauduloase? Ruine! Jale! Pustiu! Şomeri!
Şi, din nou, românul se întreabă, pe bună dreptate: cu ce ne-am ales? Înainte de decembrie 1989, România se afla în Tratatul de la Varşovia! Azi - în NATO! Se mai afla şi în CAER! Azi - în Uniunea Europeană! Oare azi îi merge, cumva, mai bine românului? Este mai albă, mai mare, mai îndestulătoare, mai ieftină pâinea lui de pe masă? Sunt mai ieftine laptele, brânza, carnea, untul, uleiul, zahărul, toate cele trebuincioase traiului zilnic? Are românul cu ce le cumpăra? Sunt mai puţine taxele şi impozitele, toate angaralele care zilnic îl apasă, îl cocârjesc şi-l strivesc nemilos şi ameninţător? Are românul salarii şi pensii omeneşti care să-i asigure lui, familiei, copiilor lui traiul zilnic? Sunt bani pentru şcoli, sănătate, spitale, instituţii de cultură?
Dar pe bătrâni, pe cei mai loviţi azi, cei care au dus greul, care au ridicat, prin truda lor, o Românie prosperă, ţară pe care guvernanţii postdecembrişti au demolat-o prin nepriceperea şi ura lor, cine-i mai aude? Cine-i mai aude pe cei azi cu pensii de 700-1100 de lei, rămaşi să poarte poverile dezamăgirilor şi ale bătăii de joc, mulţi uitaţi, unii abandonaţi de copii, de neamuri, prin case de bătrâni, trişti aflaţi prin spitale, mulţi risipiţi printre străini? Poate doar „urechea cerului îi mai aude". Ei sunt, de la o zi la alta, tot mai puţini, tot mai chemaţi, acolo sus, la Părintele Îndurărilor. Ei, mereu ameninţaţi de boli, de sărăcie, de grija zilei de mâine!
Din păcate, mereu cu şapca pe ochi, românul răbdător, cu toţi tolerant, chiar şi cu duşmanul, uneori se face că nu-i vede pe cei cu ochi răi pândind din văgăunile nopţii şi ale întunecimii minţii, purtând gând rău pământului Transilvaniei, şi nu ripostează nici măcar atunci când cuţitul i-a ajuns la os! Greu de tot şi chiar foarte rar s-a enervat şi a avut românul un licăr de revoltă, când nişte nemernici cereau (şi cer!) ca România să fie stat multinaţional, nu naţional, unitar, pentru a fi mai uşor de rupt, de demolat, de federalizat, la ordinul unor străini, după scenarii croite la Budapesta! Totul, spre bucuria străinului, jubilând, care mereu confundă Bucureştiul cu Budapesta!
Da, nu avem şi nici n-am dorit vreodată raiul acela cu râuri de lapte şi miere, cu maluri de mămăligă aburindă! Dar la un trai omenesc, ca români, am râvnit! Şi e firesc să fie aşa într-o ţară care are de toate, dar nu are conducători înţelepţi din 1990 încoace! De 26 de ani, cum scria Adrian Păunescu, noi, românii, „jucăm tragice roluri", ca „fii ai veacului bolnav", „bieţi Iovi pe o planetă părăsită." Dezamăgit, românul şi copiii lui îşi iau lumea în cap şi pleacă, spre cele patru zări, cât văd cu ochii.
Învăţământul românesc este lovit, tot la comandă, din toate părţile, devenind, de 26 de ani, un fel de cobai al experimentelor, al reformelor stupide, care nu au nimic comun cu tradiţiile, cu identitatea noastră românească! 35.000 de elevi au abandonat şcoala doar într-un singur an. Tot atâţia semianalfabeţi dintr-un foc! Iar mai-marii vremii asudă să elimine limba latină, să împuţineze orele de limba română şi de istorie din gimnaziu, cu acea pornire oarbă împotriva culturii unui neam! Încât, peste ani să nu mai avem acea fundamentală memorie identitară. Aşa se face că latina, româna şi istoria devin Cenuşărese pentru cei care, loviţi de amnezie, uită că „Historia magistra vitae"!
Prin jungla de azi, a încălcării nonşalante chiar a Constituţiei, Legea fundamentală a ţării, cu atâtea cozi de topor în fruntea României (n-avem, zicea cineva, uneori atâţia copaci câte cozi trebuie pentru atâtea topoare!), până şi acea moştenire Gojdu, cu un lăsat testament de neatins, sub niciun motiv, sub nicio scuză, a fost dată Ungariei, de fostul premier Călin Popescu Tăriceanu şi de Mihai Răzvan Ungureanu. Un „cadou", azi de miliarde de euro, făcut vecinei mereu pornită contra noastră! Asta-i Europa în care azi ne aflăm, ca ţară, ca neam, într-o vreme în care unii, cu origini barbare, ne cer, cu neruşinare, până şi schimbarea Zilei Naţionale, 1 Decembrie, inşi cu o pregătită, la spate, secure a unui război mereu visat. Mai ales dintr-acolo, de unde, la 30 august 1940, „bătea vântul fascismului european", cum se exprima, recent, fostul senator, prof. univ. dr. Gheorghe Dumitraşcu din Constanţa. Până şi Avram Iancu, simbolul nostru naţional, este lovit, fără cruţare, chiar şi de preşedintele Iohannis, care a refuzat promulgarea acelei legi, trecută prin Parlament, care-l situa, prin lege, pe Crăişorul Munţilor, erou naţional. O gafă care-l pune pe şeful statului într-o postură jenantă, penibilă!
Oare am putea să ne mai mirăm, ca neam, când, prin trădări, prin ruşinoase vânzări, prin intrigile străinilor, au căzut, răpuşi, prin timp, Decebal, Mihai Viteazul, Ion Vodă cel Cumplit, Gheorghe Doja, Horea, Cloşca şi Crişan, Constantin Brâncoveanu şi fiii lui, Tudor Vladimirescu, Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu? Sunt doar câteva dovezi! Aşadar, „unde-au fost românii / Când tăiară pe Viteazul?".
Parcă un blestem ne-ar urmări mereu!
Asistăm, noi, românii, de la o vreme încoace, chiar la o abandonare, de către unii, a credinţei noastre strămoşeşti, uitând în ce lege au fost botezaţi ei, părinţii, moşii şi strămoşii lor, într-un context când dinspre această Uniune Europeană, devenită un fel de Şarpe Boa, încăpăţânată să transforme o Europă a naţiunilor în una doar a regiunilor, vine ideea stupidă, lovind morala creştină a neamului: susţinerea căsătoriilor homosexuale între persoane de acelaşi sex. Lovitura principală se dă tradiţionalei familii româneşti! „Generaţia Facebook", mai puţin credincioasă decât părinţii, moşii şi strămoşii noştri, nu oferă suficiente motive de linişte şi speranţe viitoare în apărarea Bisericii Neamului. Iar mai-marii noştri guvernanţi, cinici şi iresponsabili, se fac că plouă, ca de obicei. Şi joacă precum le cântă alţii! Să nu-şi supere, cumva, mai-înalţii clipei! După acea perioadă, de dinainte de decembrie 1989, a demolărilor de biserici, constatăm că alt val vine peste credinţa noastră străbună, ortodoxă, cu gând rău, poate, şi peste Rohia părintelui Steinhardt, peste Icoana făcătoare de minuni de la Nicula, peste Arsenie Boca!
Azi, când „mai rapid în acest veac se moare" (…) „de boala bolilor fără scăpare", când „moartea chiar în noi lucrează mut", mor bebeluşii Argeşului, în urma unei suspecte îmbolnăviri în lanţ. Încetul cu încetul, este uitată şi drama românească de la „Colectiv", cu tragice consecinţe. Azi, în România, oameni mor, nebăgaţi în seamă, pe la porţile unor spitale.
Aşadar, cu ce ne-am ales, în această cuşcă europeană, noi, românii, în cei 26 de ani postdecembrişti?
Noi, cei care „v-am cedat, şi ranguri, şi proporţii", dar şi avantajoase, bănoase poziţii, vă cerem să vă treziţi, guvernanţi români! Perpetuând starea jalnică de azi, nu cumva într-o zi, care numai bună nu va fi, să constatăm că dintr-un popor am ajuns doar o… populaţie!
P.S. Versurile din acest editorial aparţin poetului Adrian Păunescu!
