Toate-s vechi şi nouă-s toate

De două-trei zile, sarcina de a scrie un referat despre „Instaurarea regimului comunist în ţara noastră", mi-a pus în mână lucrarea „Istoria românilor în secolul XX", autori - domnii Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu. Ei bine, nu am rezistat tentaţiei şi mi-am îndreptat atenţia şi asupra capitolului referitor la minorităţile naţionale în perioada interbelică, pe care lucrarea respectivă îl cuprinde. Am găsit astfel noi argumente în sprijinul ideii mele, exprimată de altfel, şi în paginile „Cuvântului liber", anume aceea că politica reprezentanţilor maghiarimii transilvănene, faţă de statul român, nu s-a schimbat în timp, indiferent de perioada istorică sau de regimul aflat la putere. Cititorii cărţii - v-o recomand - vor fi surprinşi să afle ce asemănări frapante există între ceea ce se întâmpla în viaţa maghiarimii, a societăţii ardelene şi a celei româneşti în general, acum 80-90 de ani şi ceea ce se întâmplă astăzi. Să o luăm, deci, pe îndelete.

După cum se cunoaşte, conducătorii maghiarimii transilvănene, imediat după 1 Decembrie 1918, au adoptat faţă de Statul Român o atitudine de „rezistenţă pasivă", în speranţa că marile puteri nu vor ratifica unirea Transilvaniei cu România. După Trianon are loc o schimbare de atitudine, care devine mai activă, nu doar pe terenul mesajului, dar şi pe cel al organizării politice. Astfel, după mai multe frământări, în decembrie 1922 a luat fiinţă Partidul Maghiarilor din România. Preşedinţi i-au fost, pe rând, Jószika Sámuel, Ugron István şi, din 1926, Bethlen Gyõrgy. „Aflat în strânsă legătură cu guvernul de la Budapesta, de la care primea instrucţiuni", partidul se considera singurul reprezentant legitim al maghiarimii ardelene. De altfel, în Statutul formaţiunii, adoptat în 1928, se stipula că „Membru al Partidului Maghiar devine, în mod automat, orice cetăţean român de naţionalitate maghiară sau care se consideră maghiar şi care a împlinit 20 de ani". Deşi susţinea că este apărătorul intereselor comunităţii maghiare, Bethlen a urmărit mereu să ţină această comunitate într-o stare de izolare faţă de societatea românească. Partidul „cerea ca statul român să nu se amestece în viaţa şcolilor cu predare în limba maghiară, să nu pretindă aplicarea programelor de învăţământ şi folosirea manualelor aprobate de Ministerul Instrucţiunii Publice". În acelaşi timp însă liderii maghiarimii aveau pretenţia ca aceste şcoli să-şi desfăşoare activitatea cu sprijinul şi cu finanţarea guvernului României, în ceea ce priveşte repararea clădirilor sau plata profesorilor. De asemenea, tot în planul politicii interne, Partidul Maghiar susţinea dreptul la „autoguvernare" în regiunile în care ungurii formau majoritatea populaţiei. (Nimic nou sub soare, nu-i aşa?)

Pe plan extern, liderii maghiarimii au folosit pe scară largă două mijloace de acţiune. Mai întâi au stabilit relaţii directe cu oficialităţile şi reprezentanţi ai unor mari puteri, în încercarea lor permanentă de a obţine revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon. Se pare că fruntaşii ungurilor transilvăneni au avut ceva mai mult succes în Marea Britanie, acolo unde lordul Rothemere a propus un proiect, care-i poartă şi numele, de modificare a frontierei de vest a României în favoarea Ungariei. Conform proiectului Rothemere noi am fi trebuit să cedăm Ungariei o fâşie cu oraşele Satu Mare, Carei, Oradea, Arad şi Timişoara (pentru acest aspect vezi Aurel Gocimian, „România şi revizionismul maghiar"). A doua metodă (prea) des utilizată de Partidul Maghiar din România a fost să bombardeze cu jalbe, plângeri şi memorii Societatea Naţiunilor. Şi, slavă Domnului, numărul unor astfel de memorii a fost de 204, numai pentru anii 1930-1931. Bineînţeles, în toate aceste materiale se prezenta „situaţia dramatică" a minorităţii maghiare şi se condamna „tratamentul discriminatoriu, de asimilare forţată" cu care se confruntă ungurii din România. Răspunsul a venit de la Nicolae Titulescu, într-un discurs în Camera Deputaţilor, la 3 decembrie 1934: „Veniţi şi ne spuneţi aici, domnule Bethlen, că nu cereţi privilegii! Totuşi, dacă cineva v-a urmărit îndeaproape, cum mi-a fost dat mie să vă urmăresc de 17 ani, de când s-a făcut unitatea naţională, a văzut că nu aţi voit să fiţi decât nişte privilegiaţi internaţionali. Orice nedreptate făcută unui român se aduce în faţa instanţelor româneşti. Dumneavoastră, care spuneţi că nu pretindeţi privilegii, vă duceţi, pentru cea mai mică nedreptate, la acea instituţie de rezonanţă, la acel extraordinar amplificator, care este Societatea Naţiunilor, şi faceţi

dintr-un lucru de nimic o acuzaţie de ordin general, împotriva unui neam". Fără comentarii. Voi invita cititorii să judece singuri, amintindu-le, totuşi, că picăturile de apă seamănă foarte bine între ele, nu-i aşa?

Deşi în discursul politic domnul Bethlen Gyõrgy vorbea despre necesitatea „unităţii maghiarimii", el nu a putut împiedica un fenomen, de altfel caracteristic întregii societăţi româneşti, de ieri şi de azi, şi anume spargerea şi divizarea partidelor politice. Astfel, în 1926 s-au format grupurile din jurul revistelor „Korunk" şi „Erdély Helikon", în 1927 din trupul mare al Partidului Maghiar s-a desprins Partidul Popular, în 1931 s-a format Partidul Maghiar Independent, iar în 1934 s-a înfiinţat Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România (MADOSZ), aflată însă chiar de la început sub controlul comunităţilor. Mai mult chiar, în interiorul Partidului Maghiar exista un număr de „intelectuali radicali", avându-l ca lider pe protopopul Tõkes Ernõ, care susţinea că fruntaşii consacraţi ai formaţiunii politice au devenit „prea moi", „aristocraţi insolenţi, care au trădat interesele maghiarimii". Din această grupare făcea parte şi un oarecare avocat, Páol Árpád. Ei bine, acest Páol Árpád a întocmit, în noiembrie 1931, un proiect de lege privind autonomia culturală, bisericească şi administrativă a secuimii. Chiar dacă proiectul a fost respins de conducerea Partidului Maghiar, haideţi, totuşi, să vedem câteva din prevederile referitoare la conducerea şi organizarea preconizatei autonomii secuieşti: „preşedintele-prefect al secuilor numit de rege; parlament local, alcătuit din circa 40 de deputaţi şi senatori, care să ia decizii în toate chestiunile de ordin intern, administrativ, juridic, privind instrucţiunea publică, legile adoptate de acesta vor fi supuse aprobării Consiliului de Miniştri şi promulgate prin decret regal; parlamentul secuiesc va trimite 8-10 deputaţi şi senatori în Parlamentul României; un tribunal independent la Târgu-Mureş; limba română şi limba maghiară să fie cunoscute de toţi funcţionarii publici; cheltuielile de funcţionare a tuturor instituţiilor autonome să fie suportate de Statul Român".

Dacă e să comparăm acum proiectul lui Páol Árpád cu proiectul de autonomie al UDMR, lansat în septembrie 2014 (eu l-am găsit pe hotnews.ro), veţi sesiza cu uşurinţă asemănările, mai ales în ceea ce priveşte limba maghiară, tribunalul de la Târgu-Mureş sau finanţarea de la bugetul statului.

În sfârşit, după atâta istorie, vă cer îngăduinţă pentru încă trei întrebări. Să fie românii trăitori astăzi de acord cu această idee a autonomiei secuieşti, autonomie respinsă de străbunicii lor din secolul trecut? Să accepte Guvernul României să cedeze o parte din autoritatea şi suveranitatea sa pentru a crea această autonomie? Este pregătit Parlamentul ţării să aprobe o chestiune care s-a dovedit inacceptabilă acum 80-90 de ani?

Despre toate acestea, însă, poate într-un articol viitor. Până atunci să observăm doar actualitatea vorbelor poetului „toate-s vechi şi nouă-s toate".

Surse: Ioan Scurtu şi Gheorghe Buzatu, „Istoria românilor în secolul XX", Tipo Moldova, Iaşi, 2010, pp. 36-38; Aurel Gociman, „România şi revizionismul maghiar". Ed. Clusium, 1996, pp. 240-241, hotnews.ro

Lasă un comentariu