Deloc întâmplător, mai ales în contextul cuprinderii evenimentelor acestei cărți („Ani de zbucium", autor Ilie Șandru), context al unor vremuri învolburate, cu oribile crime, cu o bestială pornire împotriva românilor aici, în Transilvania noastră, românească și eternă, romanul are, ca punct de plecare, nu întâmplător, cum precizam, tocmai acea prezență, ca trist, funebru jalon, a castelului feudal din Ieci (Brâncoveneștiul de azi), „cu zidurile înguste" ale unei aroganțe, vegheate de Mureșul și Scaunul Domnului, acea teșitură de munte ca un „altar antic al Călimanilor, încărcat de mituri și legende". Un castel, parcă acolo înălțat ca o sfidare a unei realități românești, de către prezența, în timp, a conților Lasanczy, Banffy și Bathory, mai apoi a lui Matei Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara, a baronilor Kemeny, loc în care, prin vreme, a poposit, pe la 1600, Mihai Viteazul, voievodul unificator, pentru prima oară, a pământurilor românești. Castelul în care erau schingiuiți și maltratați, trimiși la moarte cei care înfruntau trufia stăpânului! Castel de care se leagă și acea povestire - relatare a lui Petru Maior, protopop al Reghinului, auzită de la „preotul Ioan Ladoși cel Bătrân din Săcalu de Margine", despre uciderea unui vlădică ortodox, de către oamenii principelui Apaffy, în acea celebră, înfricoșătoare prin faima ei, cameră de tortură, numită „groapa de oase".
Invitat la masă de principele Apaffy, în zi de post, mitropolitul Transilvaniei l-a rugat pe principe să-i fie dată mâncare de post. În bătaie de joc, acesta, în schimb, îi cere mitropolitului să-i creștineze, prin botez, câinele preferat. Dacă el vrea să treacă la ortodoxie, în zi de post, va mânca din aceeași farfurie cu fasole, din care mănâncă mitropolitul. Câinele nu s-a atins de mâncare. Dar a hăpăit hălcile de carne care i s-au dat. Dovadă că nu dorea să devină creștin ortodox!
Așa că „să fie botezat de alții", i-a spus vlădica. Simțindu-se ofensat, principele a poruncit ca mitropolitul să fie aruncat în camera de tortură, ucis fiind în „groapa de oase". Personajul real al acelei cumplite întâmplări a fost vlădica Ioan Budai, urmașul lui Sava Brancovici, mitropolitul ortodox al Transilvaniei. Unul dintre misterele istoriei medievale, istorie apusă definitiv, aici s-a petrecut.
Un alt stăpân, baronul Kemeny Janos, sfidător, arogant, sângeros, este confruntat cu o realitate a vremurilor de mai târziu: răzmerița supușilor din Potoc (azi Deleni), nemulțumiți că apăsările, că zilele de robotă sunt prea multe, că dările-s prea mari. Iar birăul din Potoc, Cristea László (Vasile Cristea), i-ar încuraja pe valahi în nemulțumirile și cererile lor. Cenderii trimiși îl aduc, legat fedeleș, la castel, unde-i lovit, de baronul furios, cu cravașa, strigându-i: „Dreptatea este aceea pe care eu o fac, nu valahii de pe moșiile mele!". Îngrijorați de soarta birăului Vasile Cristea, pus în lanțuri, pentru a fi supus unei torturi și execuții demonstrative la „groapa de oase", considerând că le-a ajuns cuțitul la os, consătenii din delegația bătrânilor, a înțelepților satului, ajung la castel. Amenințat de români că vor da foc castelului, baronul renunță la uciderea lui și îl trimite pe Vasile Cristea cât mai departe, la „Olah Toplița" (Toplița Română). Întreaga gospodărie de la Potoc îi este arsă până-n temelie!
Vasile și soția Ana plecă, cu căruța, spre Toplița Română, acolo unde își ridică o gospodărie prosperă. Vasile devine paznic al pădurilor din Călimani ale lui Urmanczy. Rând pe rând, acolo începe „firul de mătase al unei idile" între Toderaș Braic și Ioana Cristea, copiii se așază, rând pe rând, la casele lor, familiile s-au înmulțit. Dar „nori negri prevesteau vremuri tulburi" asupra Transilvaniei. Odată cu Proclamația lui Simion Bărnuțiu, vestea întâlnirii românilor, de Duminica Tomii, la Blaj, ajunse și în munții Topliței Române. Pe scena derulării evenimentelor apar: părintele Tăslăuanu, preotul Mihail Fulea din Săcalul de Pădure, episcopul ortodox Șaguna, alături de cel unit - Lemeni, vlădica Inochențiu Micu, Simion Bărnuțiu, Buteanu, Iancu, Mureșanu. La Blaj, Simion Bărnuțiu dă citire jurământului, iar cei 40.000 de români de pe Câmpia Libertății, într-un glas spun: „Noi vrem să ne unim cu țara!".
Dieta de la Cluj declară unirea Transilvaniei cu Ungaria, acea Transilvanie - dorita perlă pe coroana Ungariei -, care „avea să se întoarcă în flăcări și sânge", prin acea pornire agresivă a minorității ungare asupra românilor.
Începe, într-un fel, și un vânt al libertății! „Nu vă temeți, fraților! Cu noi este Dumnezeu!" - devenise deviza canceliștilor Avram Iancu, Florian Micaș, Alexandru Pop (Papiu-Ilarian), Ilie Măcelaru, Iosif Șterca Șuluțiu, Ioan Oros, de la Tabla Regească din Târgu-Mureș, împotrivindu-se celor 12 puncte ale moțiunii lui Ludovic Kossuth, de unire a Transilvaniei cu Ungaria, și celor care clamau ostentativ: „Jurăm pe Dumnezeul ungurilor!". Rostind acel celebru, cel mai scurt discurs din istorie, „No, hai!", Iancu pleacă în munți să-i organizeze pe moți, cu acea credință izvorâtă din versurile lui Mureșanu: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi, iarăși, în vechiul nost' pământ!". După „Proclamația către poporul valah" a lui Kossuth, o impertinență, o amenințare directă la adresa românilor transilvăneni, se trece la organizarea legiunilor conduse de Avram Iancu, Petru Dobra, Simion Balint, Ion Buteanu, de alți capi, conducători ai românilor.
Încep nelegiuirile! Începe amenințarea ungurească și secuiască. Culmea, tocmai sub cuvântul „unitate". Jale, vifor în vremuri de osândă - după cum reiese din „Cronica" lui Ștefan Branea, preotul din Măierău (Aluniș), și din cartea lui Alexandru Ceușianu - „Vremuri de osândă". În fața amenințărilor, întră pe scena istoriei Regimentul de grăniceri români, de la Năsăud, înființat de Maria Tereza în anul 1762, sub celebra deviză: „Virtus Romana Rediviva", regimentul numit „cătanele negre", după culoarea sumanelor, care a purtat 133 de bătălii, acoperindu-se de o vitejie fără seamăn, cum a fost și cea de la Arcole-Italia, stârnind până și admirația lui Napoleon Bonaparte.
După acea „adunare fatală" de la Lutița, cum o numea Barițiu, Regimentul II grăniceresc secuiesc, format din infanterie și cavalerie, condus de Berzencyei Lászlo, cu 18.000 de inși crescuți în cultul sângelui și al sălbăticiei, se apropie de Reghin. În lipsa informațiilor necesare, comandantul Regimentului grăniceresc din Năsăud, locotenent-colonelul Urban, ofițer al armatei imperiale, nu realiza că ungurii din Fălfălău, Diznăieu și Hotmurăș, de prin alte sate cu populație ungurească, se mișcau, se organizau, sprijinindu-i pe secui. În aceste condiții are loc baia de sânge de la Glodeni și de la Voivodeni, un adevărat iad. Un măcel! La Reghin, strigătul de disperare, al îngrijorării devine: „Vin secuii!". Era fatala zi de 1 noiembrie 1848: invazie, crime, jafuri, incendii! Spitalul militar, cu cei 27 de răniți, glotași și grăniceri, este ars. Toți răniții sunt uciși, în chinuri groaznice, de secuii barbari! Trei zile de jaf și de pârjol. În 1849 au loc crimele de la Hodac, Ibănești, Orșova, Cașva, comise de unguri și secui. Intră în biserica din Hodac, în timpul slujbei, îl iau pe preotul Toader Lupu, pe care-l ucid. Aceeași soartă o au încă o sută de români, în pădurea Mociar, din Gurghiu. Au loc crime la Gledin, Monor, Șieuț, Dumbrava (Podășel), Morăreni, Rușii-Munți, Aluniș.
La Sânpaul, Iernut, Ațântiș au loc confruntări sângeroase între trupele prefectului Constantin Romanu-Vivu și secui. Din păcate, începe un nou calvar al românilor, prin acele „tribunale de sânge" ale generalului Bem, prin care ungurii declanșează o adevărată barbarie, acel terorism sălbatic, pentru români pregătindu-se ștreangul și spânzurătoarea! Prefectul Constantin Romanu-Vivu și subprefectul legiunii, Ștefan Moldovan, sunt uciși la Sângeorgiu de Mureș, de localnicii unguri, în chinuri groaznice!
Pe neliniștita scenă a istoriei învolburate se mișcă, rând pe rând, personaje precum Groznay Andras (avocatul Andrei Groza, făcut ungur, de baronul Kemeny), Daniil Branea, Hatmany, lașul care scapă cu viață, prin fugă și noroc, deputatul Ioan Dragoș, Paul Vasvary („micul Kossuth"), Bălcescu, ajuns la Câmpeni să împace părțile, Domnița Coman, Palaghia Roșu (care a condus femeile în bătălia cu ungurii, la Mărișel), generalul Gedeon, Emilian Antal, Emilia Antal. O succesiune de personaje reale și istorice.
În sprijinul armatei imperiale (austriece) intervin trupele țariste. În iulie 1849, au loc luptele de la Sighișoara - Albești, generalul polonez Jozef Bem este înfrânt, după care, în 13 august 1849 urmează dezastrul ungurilor de la Șiria. Lașul Bem fuge în Turcia, se convertește la islamism și devine Murad Pașa!
În acest vălmășag al vremurilor, paradoxal, este timp și pentru iubire. Între George, nepotul lui Vasile Cristea din Potoc, ajuns la Toplița Română, și Domnița Coman din Galații Bistriței, se înfiripă o idilă, finalizată printr-o căsătorie. Al cincilea copil, un băiat, născut la 20 iulie, de Sfântul Ilie, este botezat, firesc, Ilie. Naș este ciobanul Ioan Herța din Săliștea Sibiului, care, la botez, în fața altarului îi ura: „Să crești mare, să fii sănătos și popă să te faci!". Ilie, puiul de român, urmează școlile cu tradiție din Bistrița și Năsăud, îl cunoaște pe Coșbuc, președintele Societății Culturale „Virtus Romana Rediviva", publică în revistele „Musa someșană" și „Familia" lui Iosif Vulcan. Mereu este elev eminent, cu premiul întâi! După bacalaureat, urmează Seminarul Teologic din Sibiu, iar în toamna anului 1890 devine învățător-director la Orăștie, acolo unde a trăit și Nicolaus Olahus, iar în 1850 apărea „Palia de la Orăștie." Acolo o întâlnește pe tânăra și frumoasa domnișoară Felicia Codreanu, și ea învățătoare. O idilă. Zile și nopți ale zbuciumului. Ale tinereții valuri. Totul, ca o vrajă. De fapt, o femeie a visurilor neîmplinite ale unei prime iubiri, care, de fapt, schimbă un destin, deoarece singura „mireasă" a vieții lui Ilie devine Biserica Ortodoxă Română.
Dr. Ilie Cristea, tuns la mănăstirea Hodoș-Bodrog, devine monah, primind numele de Miron. Totul, „din voie liberă și matură cugetare." Prezicerea nașului, ciobanul Ioan Herța, se împlinea: simplul fiu de țăran a devenit popă. Și încă ce popă! Elie Miron Cristea, păstor al neamului, situat pe cea mai înaltă treaptă bisericească, cel care, la 4 februarie 1925 devine primul Patriarh al României.
După o răceală, căreia nu i s-a dat importanță, în anul 1939 este trimis de medici la Cannes, în sudul Franței. La o oprire a trenului în gara din Budapesta, într-o întoarcere în memorie, și-a amintit de anii de studii ai tinereții, la filologia universității din capitala ungară, apoi la vremea când era episcop al Caransebeșului. Ajuns la Cannes, starea sănătății lui brusc se înrăutățește și se stinge din viață, la 70 de ani, în noaptea de 5-6 martie 1939, când s-a mutat de pe pământ la cer."
Aceasta-i cartea „Ani de zbucium" (Editura Vatra veche) a lui Ilie Șandru. Un roman istoric. Iar dacă se spune că „istoria este cea mai frumoasă poveste", ea, așa cum s-a văzut, aici, în Transilvania, este și plină de zbucium și de cumplite învolburări!
