Punctuație și ortografie (VIII)

Exclamare, exclamări s.f. acțiunea de a exclama și rezultatul ei. Semnul exclamării - semn de punctuație întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă (din fr. exclamer, lat. exclamare). În urmă cu o jumătate de secol se folosea ca denumire semnul mirării (al surprinderii). Termenul exclamare are o sferă mult mai mare de nuanțare a exprimării, presupunând oscilații de înălțime a tonului:

- „ … Să trăim, Anuță!

- Să trăiești, Ioane! Răspunse ea privind neliniștită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la cârciumă, care înapoi."

Desigur că putem face referire la încadrarea citatului în ansamblul romanului scris de Liviu Rebreanu. Sub aspectul punctuației, reținem folosirea semnului exclamării într-un context în care conjunctivul are valoare imperativă, substantivele fiind la cazul vocativ. Am putea observa și forma de plural al verbului din replica lui Ion. Ana folosește forma de singular, fiind într-o stare de neliniște. Fericirea de a fi cu cel drag este estompată de o senzație de rușine, mai ales că putea fi observată de oamenii care se duceau sau veneau de la cârciumă. Nu puteam să nu includem dialogul, în ceea ce a relatat romancierul. Când I. L. Caragiale intenționează să marcheze creșterea gradată a intensității vorbirii, sunt folosite mai multe semne de exclamare. Preiau un exemplu din Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație (p. 62):

„Efimița sare jos din pat și rămâne înmărmurită (…) Leonido! (zgomotul se repetă) Leonido!! (pauză; zgomotul se repetă cu putere (…) Leonido!!!" (I. L. Caragiale, Conu Leonida față cu reacțiunea). După primul substantiv în vocativ se utilizează un semn al exclamării, apoi două semne și în cele din urmă, trei. Fonetic se puteau alungi (prin repetare) unele sunete.

Uneori semnul exclamării marchează o ignorare a răspunsului. Desigur, stimați cititori, că ați sesizat și dumneavoastră astfel de situații: (M-a lăsat fără replică! Am rămas paf! M-a blocat!). La cele amintite am putea adăuga multe altele, în care termenii argotici ar fi „la ei acasă"! replica personajului este înlocuită cu didascaliile (indicațiile scenice).

Maria (…) (ca o apă adâncă, luminată, scăzut)

Gelu (limpede ca platina); (ca o flacără răsucită); (se reface, ca adunat din sfărâmături); (egal ca două linii paralele); (cu spaimă, ca pe o plută luată de șuvoi) - Camil Petrescu, Jocul ielelor.

Replicile sunt mute. Tăcerea este un semn al interiorizării. Didascaliile pot fi subtexte în care semnul exclamării sugerează circumstanțe ale comunicării. Mirarea, surpriza, uimirea sunt substituite de replici mute.

Se recurge, în comunicarea scrisă, la notarea atitudinii vorbitorului:

„- Zi-l menestrel! / Cu foc l-ai zis acum o vară; / Azi zi-mi-l stins, încetinel, / La spartul nunții, în cămară." (Ion Barbu - Riga Cripto și lapona Enigel).

Folosirea vorbirii directe, a verbului la imperativ, a unei forme de vocativ motivează, în scris, asigurând o anumită intonație, recurgerea la semnul exclamării. Uneori acest semn de punctuație este utilizat după titlu: La Vulturi! de Gala Galaction. Punctuația folosită de autor sugerează o anumită senzație de teamă și amenințare. Semnificațiile nuvelei sunt descifrate încă din titlu.

 

Lasă un comentariu