Nu o dată am luat drumul acestei binecuvântate lavre mănăstirești, aflând acel rai pământesc, acea liniște și lumină interioară întru iubire de Hristos, îndoindu-mi genunchii în fața sfântului Altar, poartă spre cer deschisă inimilor curate întru așteptare de Mântuire. Cuvântul de învățătură al părintelui stareț arhimandrit Ghelasie Țepeș de la Mănăstirea Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sighișoara ostoiește patimi, ostoiește dureri, este balsam multor peregrini ce vin din depărtările drumurilor să-și afle liman multor necazuri și grabnic ajutor. Părintele stareț Ghelasie are acel dar de ascultare, leac și povață pentru fiece trebuință. Era duminica dedicată Evangheliei sfântului Matei, numită cuvântarea escatologică referitoare la Înfricoșata judecată, a lucrurilor din urmă, cuvântare despre sfârșit, despre ceea ce se va întâmpla la sfârșitul lumii. Cum de altfel și noi, cu toții, avem un sfârșit, chiar dacă de multe ori ne purtăm ca și cum nu ar fi adevărat, ne lipim inima de cele pământești și trecătoare, ca și cum am trăi pe acest pământ veșnic. Știind că sfârșitul e cel care dă măsura tuturor lucrurilor, iar sfârșitul vieții noastre este însoțit de o dare de seamă, balanța măsurii fiind binele, pe de o parte, și răul care l-am făcut, pe de altă parte. În funcție de această judecată vom primi răsplata sau osânda pentru faptele noastre, o dată cu cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos - Fiul Lui Dumnezeu, întru slavă, ca drept judecător și Mântuitor al lumii „Și iarăși va să vină întru slavă, să judece viii și morții". De altfel, se spune și în Evanghelia de la Ioan că Dumnezeu Tatăl nu judecă pe nimeni, toată judecata a dat-o Fiului. Și vedem la această judecată că Mântuitorul Hristos se identifică cu acești frați ai Săi prea mici, cum îi numește Scriptura pe credincioșii creștini. Este vorba despre o mângâiere la necaz și o alinare a suferințelor celor de lângă noi: flămânzi, goi, însetați, bolnavi, cei cu greutăți și necazuri, cei lipsiți, cei întemnițați, cei care îl recunosc pe El, îl iubesc pe Tatăl și pe mama Sa. Această jude cată nu va fi numai una a faptelor, ci și a credinței, căci credința alături de faptele bune sunt condițiile Mântuirii sau, mai degrabă, o credință lucrătoare prin faptă. De aceea este cu atât mai înfricoșătoare judecata, pentru că am fi câștigat atât de ușor raiul, împărăția cerurilor pregătită oamenilor încă de la întemeierea lumii. Potrivit cuvântului de învățătură al părintelui stareț Ghelasie Țepeș, omul în facerea lui este fără frică, fără rușine, „cine de Dumnezeu nu se teme, de om nu se mai rușinează". Multă lume trăiește pe fața pământului ca și cum nu ar mai fi judecata Lui Dumnezeu, ca și cum nu ar mai muri niciodată. Mulți trăiesc în păcate și fărădelegi încât au impresia că vor trăi peste veacuri. Ca și cum nu-i mai cheamă cineva să răspundă. Așa cum vine fulgerul de la răsărit la apus, așa va veni Domnul. Judecata universală are drept motiv consecințele păcatelor fiecăruia, sau consecințele faptelor bune. Cel ce a știut să trăiască frumos pe fața pământului va auzi de la Domnul Hristos: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția cerurilor cea gătită vouă de la întemeierea lumii". Părintele Arsenie, de multe ori spunea lucrul acesta, „Duceți-vă la Sfânta Liturghie să faceți parte din Împărăția Lui Dumnezeu". De aici, de pe fața pământului începe Împărăția Lui Dumnezeu, dacă ai minte, dacă ai credință, așa cum spunea părintele Teofil de la Sâmbăta, „tinda raiului îi biserica, este cerul pe pământ, iar sfânta Liturghie te ridică și te duce lângă tronul Mântuitorului". Cine ajunge pe meleagurile sighișorene, și ajunge să-l cunoască pe părintele stareț Ghelasie, vorba lui molcomă cu accent moldovean, frumusețea îngerească a chipului, vorba uneori tăioasă la adresa fărădelegilor și păcatului, înțelepciunea cuvântului dătător de sfințenie, albastrul ochilor lui asemănător cerului raiului, și-l apropie de suflet dorind să-i asculte povața având pentru fiecare un bun și primenitor cuvânt de învățătură, ceea ce-l face să fie multora de ajutor și bineplăcut povățuitor, având acel dor și drag de a trece pragul acelui loc sfânt închinat rugăciunii, regăsirii pe sine întru iubire de Hristos.
