L-am întâlnit pe Vasile Pop întâmplător, la manifestările cultural-artistice de la Biblioteca Orășenească „Liviu Rusu", devenită de o vreme un centru al culturii sărmășene. Modest, timid, discret, dar încrezător în resursele sale de creație, de la poezie la proză, dar descoperindu-și în ultimii ani nevoia de a da lemnului viață, în lucrări cu teme diverse, Vasile Pop s-a arătat încrezător în sine, în viață.
În plină putere de muncă și în plin avânt artistic, Vasile Pop ne lasă nouă lumea lui, pentru a-i găsi loc și orizont al întâlnirilor nostalgice.
Lipsit de circumstanțe culturale în care să-și fundamenteze opțiunile sale, în litera și sensul lor, Vasile Pop a creat din instinct, fascinat de versul eminescian, dar și prins în avânturi patriotice, descoperind în Avram Iancu modelul nevoii sale de libertate, de dreptate.
O parte din căutările sale poetice, prin grija Dinucăi Burian și prin osârdia familiei, își caută cititorii.
I-am „botezat" cartea „Aproape de Steaua Polară", ca o încercare de a intra în reverberație cu elanurile lui creatoare. Nu avea pregătit nimic pentru tipar, nu se gândea la o atât de repede și precipitată despărțire.
Restituirea scrierilor sale se vrea un dosar de existență trăită în iubire, credință, dragoste de neam și de patrie.
Dacă nu putem vorbi despre scrisul său cu exigențe critice, vorbim despre mărturisirile sale ca despre spovedania unui om care a trăit și a visat poetic, încercând să dea un sens înalt existenței sale.
A reușit puțin din câte, probabil, și-a propus. Dar nu a făcut degeaba umbră pământului.
