Zestre și măsură

Distribuie pe:

Prin noua sa carte, și aceasta un cântec al obârșiilor, etnologul Livia Rusu se reîntoarce ACASĂ, în zariștea cosmică ce i-a dat neclintite întemeieri de viață, acestea însemnând, de-a lungul anilor, profunzimi ale trăirii frumosului și adevărului. Pentru Livia Rusu, acasă înseamnă satul Lunca din județul Mureș, căruia îi dedică monografia etnografică și folclorică intitulată sugestiv „Mărturiile înveșnicirii", aflată sub tipar, în seria de carte „Via lucis" a Editurii „Cezara Codruța Marica" din Târgu-Mureș, cu o prefață a cercetătorului dr. Dorel Marc.

A-i scrie leagănului natal povestea - căci orice carte despre locul ivirii omului pe lume, chiar având ca temei îndelungi eforturi de cercetare științifică, tot poveste se cheamă - înseamnă a-i aduce cinstire, redescoperindu-i chipul, casa și masa, legămintele și jertfa, pătimirile, înălțarea și vrerea de mântuire, toate adunându-se în ceea ce am putea numi conștiința indestructibilului, a înveșnicirii. Autoarea reface căile felului de a fi ale localității mureșene, cu nume domol și primitor de lumină, Lunca, numindu-i izvoadele, rosturile și, prin acestea, inconfundabilul și înveșnicirea sau, cum sugerează motto-ul monografiei, luat din volumul „Imnele Transilvaniei" al lui Ioan Alexandru, călătoria sfântă pe drumuri neprihănite. Textul este al cercetătorului, al exegetului, al celui ce așază subiectul în rigoarea paginii științifice, ca efect al investigațiilor de teren, precum și al punctelor revelatoare întâlnite în ceea ce Traian Herseni numea „arheologia culturală". Dar, în același timp, este și textul afectiv, al omului regăsind, cu devoțiune aparte, ocolul, pragul casei părintești, cobărul patului, porțile sătenilor, apa de la Fântâna Popii, crucile de la Buna sau Coșoi, găbănașele și coșteiele adăpostind iosagul omului, prin curgerea implacabilă a anotimpurilor, solemnitatea obiceiurilor de peste an, bucuria sărbătorilor, imaginarul mitologic și tâlcul atâtor credințe. Documentul etnografic și cel folcloric este așezat în pagina monografiei sub acolade de emoții, prefigurând un fără-de-sfârșit al inefabilului satului tradițional: „Dar tot mai este-n sat se pare / Câte-un bătrân, tânăr, și care / Mai poartă clopu' cu păun, / Mai calcă-ncet colbu' pe drum, / Mai vine-n zi de sărbătoare / În haine albe ca de soare...".

Apar în paginile monografiei: hotarele satului, gospodăriile și casele, ocupațiile tradiționale, meșteșugurile, portul, obiceiurile legate de ciclul vieții de familie (nașterea, nunta și înmormântarea), obiceiurile legate de ocupații, sărbătorile de peste an, folclorul literar și muzical, graiul, onomastica, practicile magice, sentințele, meteorologia populară, medicina populară, folclorul copiilor.

Revenind la ideea leagănului ca poveste, ne amintim de cuvintele marelui Nicolae Iorga: „Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi". Livia Rusu a știut (și știe!), cu osârdie, să asculte povestea satului natal, s-o înțeleagă, s-o poarte, mai departe, ca pe o lecție învățată impecabil, iubindu-i oamenii, vocile și culorile, întâmplările și așteptările. Pentru Livia Rusu, acest prea-plin al satului nu înseamnă doar ladă de zestre, ci prezent continuu, revărsare vie, spirit și spiritualitate. „Se cere trudă", scria același Ioan Alexandru, „pentru a readuce Transilvania la înălțimea pierdută prin moartea celor buni, pentru aceasta trebuindu-ne spirit și spiritualitate, voința și forța de a dovedi eternitatea noastră". Unui tărâm transilvănean, satului Lunca, Livia Rusu îi redă înălțimea, zestre și măsură, cum ar spune filozoful, prin spiritul și spiritualitatea celor buni; a celor ce-au fost și a celor ce sunt; mărturisindu-și înveșnicirea.

Foto: Valentin Marica, Maria Precup, Nagy Andras și Livia Rusu, alături de IPS Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, la Muzeul Etnografic din Reghin, la lansarea volumului „Crucea-Semn și Simbol" de Livia Rusu

Lasă un comentariu