Din latinescul interrogare s-a moștenit în limba română (prin modificări fonetice), verbul a întreba. Sensul de bază oferit de Dicționar (p. 539) este de a-(și) pune întrebări cu scopul de a primi un răspuns; a interoga, a chestiona.
În familia lexicală a verbului „a întreba" se află substantivul întrebare care include în sensurile oferite și sintagma semnul întrebării - semn de punctuație, care se folosește la sfârșitul unui enunț interogativ.
„Nalt candelabru, strajă de hotare, / Stelele vin și se aprind pe rând / În ramurile întinse pe altare / Și te slujesc, dar, Doamne, până când?" (Tudor Arghezi - Psalm). Cei nouăsprezece psalmi sunt distribuiți în toate volumele. Strofa conține propoziții enunțiative; starea îndoielnică ar fi concentrată într-o frază (cu o propoziție cu predicat subînțeles aflată în raport adversativ prin conjuncția dar. Dacă ar fi să completăm (… textul), am dezvolta propoziția eliptică într-un text interogativ, apelând, desigur, la mai multe variante. (Aceasta este marea putere a exprimării prin cuvinte!) Vom reda una dintre variante: „Până când, Doamne, să Te slujesc în ramurile-ntinse pe altare?" Pentru că strofa include implicații ale credinței, autorul cere Creatorului „o povață bună", iar timpul aflat sub semnul îndoielii poate avea ca răspuns… „până voi trăi…".
Exemplul propus se încadrează în norma oferită de Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație în paragraful 198; unele construcții interogative au caracter dubitativ (sugerând nesiguranța, echivocul).
Semnul întrebării este utilizat și în situația unor presupuși interlocutori: „De ce tăceți, voi tineri cântăreți? / Uitarăți cântecul ce-l cere firea?/ Sau așteptați ca inima ce are dreptul la odihnă / Să cânte-n locul vostru și iubirea?" (Lucian Blaga).
În strofa reprodusă se utilizează semnul întrebării după o propoziție interogativă cu adresare directă „Voi tineri cântăreți", după o frază în care propoziția principală este interogativă (implicând și atributiva) și după un enunț cu valoare disjunctivă și cu încărcătură afectivă deosebită.
Inima, ca întrupare a afectelor, va aduce oda cuvenită iubirii și în aceste zile de primăvară.
În multe situații, semnul întrebării este însoțit de alte semne, marcându-se reacția vorbitorului (locutorului): surpriza, grija, uimirea.
„Zoe: Ei, și?
Tipătescu: Ei?
Dandanache: Ei, țe să-ți mai spui puicușorule?... Țe era de făcut?..."
Dandanache își pierde firul gândului (deci și al comunicării, iar cei doi „amorezi", amintindu-i de șantajul cu scrisoarea de care s-a folosit și el (Dandanache) întreabă spre uimirea și enervarea prefectului (acesta își mușcă buzele…).
- „Care scrisoare? Care becher?"
Comicul este savuros. Încercarea de a-l aduce „pe trimisul de la centru" la „chestiunea zilei", la șantajul practicat și de el, la București, declanșează alte întrebări, alte semne de întrebare.
„Zoe: Ei! Scrisoarea?
Tipătescu: Ce s-a făcut?
Zoe: Nu i-ai înapoiat-o persoanei?
Dandanache: (mirare) Cum s-o înapoiez? (…) S-ar putea să fac așa prostie? Mai trebuie s-altdată…" (I.L. Caragiale - O scrisoare pierdută)
