Arta de a iubi

Motto: „Unirea e singura stare politică ce ar putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aşteaptă de atât de mult timp." (Alexandru Ioan Cuza)

Jurnalismul este o meserie pentru suflete tari! Am spus-o adesea, şi o repet de câte ori am prilejul. Nu se poate face decât cu credinţă şi iubire absolută.

„Arta de a iubi? Să îmbini un temperament de vampir cu discreţia unei anemone" - scria Emil Cioran, şi…, Doamne, câtă dreptate avea!

De obicei, orice lansare de carte este o sărbătoare - sau aşa ar trebui să fie. Ca botezul unui prunc. Mai ales când cartea - fie ea de publicistică, proză ori poezie - se adună în oglinda adevărului, ieşirea în lume - şi din sine - a autorului aşezânu-se sub arcul bucuriei întâlnirii cu convivi uniţi de aceleaşi idealuri.

Cartea cea bună - rara vis, dorita şi atât de necesara fântână cu apă bună pentru suflet, ar trebui să fie, în vremea noastră mai ales, dincolo de un volum de bibliotecă, spre lectură în clipe de răgaz, un document al timpului, o filă de istorie cotidiană, scrisă cu „cinste şi gramatică" - citându-l pe ilustrul gazetar Caragiale (despre care nu ştiu de ce vorbim din ce în ce mai puţin, deşi a avut o pană extrem de tăioasă, estompată, desigur, de celebrul său contemporan şi prieten, Mihai Eminescu).

„Ca să fii român trebuie să poţi" - striga fratele Grigore Vieru, de dincolo de Prutul pe care dorise cu ardoare să-l treacă, precum contemporanii care doreau să ajungă pe Lună -, Orpheul de la Pererita, înălţat între stele să pună de un cenaclu cu alţi fraţi întru românitate: Adrian Păunescu, Leonida Lari, cu Ioan Alexandru, cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, cu George Pruteanu, cu Matcovschi… Doamne câtă nevoie e de ei! „Unde sunt cei care nu mai sunt?"

27 Martie 1918 înseamnă un veac de la revenirea Basarabiei acasă: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa, România."

„Basarabia (aşa cum fusese definită în cadrul administraţiei ţariste în 1812 la Tratatul de la Bucureşti) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917, proclamându-şi întâi autonomia, apoi independenţa faţă de Rusia, şi, după câteva luni, unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani, până la 28 iunie 1940, când un ultimatum al guvernului sovietic, conform Pactului Hitler-Stalin, a fost adresat României, privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat şi, după 48 de ore, Basarabia a fost ocupată de Armata Roşie, administraţia şi Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut." (Wikipedia)

Uităm prea repede! Şi… „Cine uită, nu merită!" - spunea, pe drept cuvânt, Nicolae Iorga.

„Dragi fraţi români, pentru mine deja sunt mai dulci gloanţele ruseşti decât palmele trase în obrazul nostru din partea fraţilor români." - scria, disperată, regretata Leonida Lari, care, în această toamnă, ar fi împlinit 67 de ani.

Născută la 26 octombrie 1949, la Bursuceni, aproape de Bălţi (Republica Moldova), Leonida Lari-Iorga, cea mai puternică poetă a Basarabiei contemporane, splendidă militantă pentru reunirea românilor de pe cele două maluri ale Prutului, om politic de impresionantă efervescenţă, s-a înălţat la ceruri, după o crâncenă şi îndelungată luptă cu un cancer nemilos, la 11 decembrie 2011, în Chişinăul pe care nu reuşise să-l aducă „peţitor" doritei Românii Mari.

Nu mai vorbim aproape deloc (nici) despre ea, cea care se împotrivise tancurilor rusofone cu firavul trup, care ne încălzea inimile cu versuri memorabile, demne de marile biblioteci ale lumii.

Era membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar Academia Română i-a conferit Premiul pentru Poezie „Mihai Eminescu".

Era Cavaler al Ordinului Republicii Moldova şi… Cetăţean de Onoare al municipiului Bacău!

Descinzând dintr-o familie de învăţători, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, redactor al celebrei reviste „Literatura şi Arta" (1985-1988), redactor-şef al primei publicaţii cu grafie latină din Republica Moldova - „Glasul naţiunii" (1988-2003), Lara - cum îi spuneau apropiaţii - s-a aflat printre fruntaşii Mişcării de emancipare naţională din Basarabia, în anii 1988-1991. Deputat în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990), membră a Biroului Permanent al Frontului Popular din Republica Moldova, între 1990 şi 1992, a stat apoi în fruntea Ligii Creştin-Democrate a Femeilor din Moldova (una din componentele constituante ale Partidului Social - Liberal în 2001).

Începând cu anul 1992 o aflăm deputat în Parlamentul României (în 2004 fiind aleasă pe listele PRM, în rândurile căruia a rămas vreme de un deceniu).

În nimbul de lumină arcuit deasupra marilor patrioţi, reverbul poeziei ei se aşază limpede, cu calmul şi demnitatea valorii autentice şi a conştiinţei identitare imuabile.

„Destinul iubitorilor de neam" se intitulează, relevant, simptomatic, un tulburător poem al Larei, dedicat unui alt mare patriot dispărut - Orfeul de Pererita, Grigore Vieru: „E Paştele Blajinilor, Grigore,/ Un Paşte ca şi tine de blajin,/ Iar viaţa-mi nu-i pe zile, e pe ore/ Şi mor, şi-nviu, şi nu-i mai mare chin.// Cât de frumoasă-i astă primăvară/ Şi o privesc prin geam cu mult regret,/ Iar viaţa mi se-mprăştie fugară -/ În lume e străin orice poet.// Străini suntem şi noi ce nu o dată/ Am apărat românii de străini,/ Şi-acum ni se întoarce drept răsplată/ Înjurătura fraţilor români.// Ne urlă dintr-o sete de putere,/ Pe noi, ce libertate am dorit,/ Pe noi, ce-am stat printre mitraliere/ Şi din maşini aprinse am ţâşnit.// Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese,/ Când hăituiţi şi ierni, şi primăveri,/ Nu-am fost pentru-un partid cu interese,/ Ci pentru interesul unei ţări?// Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie/ De la aceste mreje diavoleşti,/ La Chişinău, noi - calul de bătaie/ Şi iarăşi noi bătuţi - la Bucureşti?// Păi, iese, frate, iese la-ndemână/ Unor vânduţi, uitaţi de Dumnezeu,/ Se pare, ne lucrează-aceeaşi mână/ La Bucureşti, ca şi la Chişinău.// Aceeaşi mână şi pe-aceleaşi coale/ De ziar cu spectru antiromânist,/ Ce vine dinspre Internaţionale/ Şi îl aduce-n lume pe-Anticrist.// E Paştele Blajinilor, e casta/ Cinstire-a celor morţi, chiar şi străini,/ Cât de frumoasă-i primăvara asta,/ În care am fi fost printre blajini!// Da, am fi fost şi-n parc, şi-n străzi, şi-n piaţă,/ Făcuţi, precum mulţimea, mototol,/ Dar câte ori văzut-am moartea-n faţă,/ În jurul nostru se crea un gol.// Un gol, un vid cumplit de apărare,/ Deschis de undeva dinspre Orhei,/ Un cerc ciudat, o aură, o stare,/ De parcă salvatoare de idei.// …Ard lumânări de Paşte pe sihastre/ Morminte unde Nistru curge-atent,/ Unde e floarea naţiunii noastre/ Trimisă-n luptă fără armament.// Trimişi într-un război de mântuială,/ Ce n-avu sens să fie declanşat,/ Sângele nevărsat în Capitală/ La margine de Nistru s-a vărsat.// Frate Grigore, mi se face pară/ În suflet şi mă ia un foc buiac,/ Pe când mureau băieţii pentru ţară,/ Ţarii trăgeau la vodcă şi coniac.// Şi mai râdeau, şi mai făceau şi bancuri,/ Având de gardă câte-un ienicer,/ Când oase de copii trosneau sub tancuri,/ Când sângele striga până la cer!// Mi s-a scârbit de-această lume, frate,/ Deşi de sus e-al apărării cerc,/ Unii se luptă pentru libertate,/ Iar alţii pentru-un ieftin forever.// E paştele Blajinilor, Grigore,/ Şi moarte n-am, şi viaţă tot nu am -/ Şi nu trăim pe zile, ci pe ore,/ Destinul iubitorilor de neam."

„Arta de a iubi? Să îmbini un temperament de vampir cu discreţia unei anemone" - scria Emil Cioran, şi…, Doamne, câtă dreptate avea!

Tulburător este poemul Larei, „Exil în ţara mea": „Vreau libertate vie, întrupată,/ cum vie sunt şi cum nu pot trişa,/ Vreau libertate, însă, deocamdată/ mă aflu în exil în ţara mea./ Ce blând exil,/ nu mi se-mpuşcă în casă,/ precum în Basarabia abil,/ şi totuşi cineva îmi pune o plasă/ şi totuşi, simt, mă aflu în exil./ Cum nu pot fi băgat nici într-o oală/ a vreunui mare sau mai mic partid,/ Eu stau între ciocan şi nicovală,/ În jurul meu e un văzduh acid/ şi un teren ce lunecă-n postate,/ Cum aş decide, n-ar mai luneca,/ Iar eu decid numai spre libertate,/ iar ea e tot la ce mai pot visa./ Decizia nu place, ştiu prea bine,/ Se cere implicarea în tipic,/dar când copii, bătrâni nu au de pâine,/ Eu pot doar pentru ei să mă implic./În pas cu dânşii îmi îndrept piciorul,/ Spre-o casă a poporului sadea,/ şi până-atunci, când o veni poporul,/ mă simt un exilat în ţara mea./ Ce exilat docil, ce naţiune/ care şi darul său îl face în scrum!/ Eroii tăi se află-n gropi comune./ Sau îngropaţi la margine de drum./ Ce joc de-a darul, Doamne, ni se dete,/ Când jude-ajunge orişice gunoi,/ Creieri de geniu spulberă-n perete,/ Inimi divine, sângele în noroi./ Vreau libertate, vreau să tragem sorţii, Cine-a trădat şi cine n-o trăda,/ Vreau libertate chiar cu preţul morţii şi nicidecum exil în ţara mea!»".

În 27 Martie 2018 se va împlini un veac de la Unirea cea Mare. Haideţi s-o refacem!

Lasă un comentariu