Recenta decizie a fostului preşedinte al României, Traian Băsescu, de a solicita, împreună cu soţia, Maria Băsescu, cetăţenia moldovenească a stârnit vii reacţii, atât în presă cât şi în cercurile politice de pe ambele maluri ale Prutului. Comentariile pe această temă sunt diverse, dar, din toate punctele de vedere, mai veridice par cele referitoare la intenţia acestuia de a se implica în viaţa politică a românilor de peste Prut, pentru a crea în rândul acestora un curent de opinie pro românesc. La ce nivel se va întâmpla acest lucru nu este greu de presupus. Evident, la nivelul de preşedinte, dat fiind stagiul de zece ani la conducerea României. Adversarii lui Băsescu iau lucrurile acestea în derâdere, dar făcând abstracţie de păcatele lui, trebuie să recunoaştem că dintre toţi preşedinţii care au guvernat ţara după decembrie 1989, domnia sa şi-a manifestat cel mai vehement ataşamentul faţă de ideea revenirii Basarabiei la patria-mamă, declarând evenimentul ca un obiectiv prioritar al politicii externe a României.
Adevărul este că părem de râsul lumii, pentru că avem un teritoriul al României, eliberat de orice sarcină, pe care nu numai că nu ştim cum să ni-l adjudecăm, dar nici nu există voinţă politică pentru aceasta. Iar dacă noi credem că lucrurile vor rămâne aşa o veşnicie ne înşelăm amarnic, pentru că amatori de pământuri străine sunt cu duiumul, iar pe cel mai hrăpăreţ îl avem chiar în coaste. Este mama Rusie.
Trebuie să recunoaştem că dintre toţi preşedinţii de ţară pe care i-am avut după decembrie 1989, Băsescu este singurul pe care l-a interesat problema basarabeană. N-a făcut el prea multe, dar de spus a spus, şi cuvintele sale au şi mobilizat, în vreme ce ceilalţi, de la Iliescu la Constantinescu, au făcut pe echidistanţii. Iliescu a fost primul şef de stat care în 1990 a recunoscut independenţa Republicii Moldova, dând astfel impresia că ea nu ne interesează, iar Emil Constantinescu a mers şi mai departe în înstrăinarea teritoriilor româneşti rupte din trupul ţării în urma pactului criminal Ribbentrop-Molotov, devenit de mult nul de drept, consfinţind prin Tratatul cu Ucraina din 1997 renunţarea definitivă a României la nordul Bucovinei şi Insula Şerpilor, în favoarea acesteia. Aşadar ne cam jucăm cu propriile teritorii, dând astfel apă la moară şi altor pretendenţi, care observă că de la români se poate ciupi câte ceva. Cu toate că problema unirii Basarabiei cu România a devenit o temă mai de actualitate, derularea acţiunilor de acest gen este lăsată pe seama unor organizaţii non-guvernamentale, care fac şi ele ce pot. Se agită, încearcă să influenţeze şi să sensibilizeze, dar fără prea mult succes, pentru că soluţionarea ei nu este posibilă decât la nivelul organismelor statale, şi în primul rând, al şefilor de stat. Lălăind-o de atâta vreme, basarabenii s-au cam săturat de indiferenţa sau promisiunile vagi ale românilor şi, văzând slabe speranţe din partea noastră, s-au orientat spre urmaşii tătucului Stalin, considerând, probabil, că e rău cu rău, dar mai rău fără rău. De altfel, în acest interval de 26 de ani de promisiuni vagi din partea României, o bună parte din populaţia basarabeană, chiar şi cea de etnie română, şi-a orientat opţiunile spre Marea Rusie. Dacă prin anii'90 ai secolului trecut se putea vorbi de un procent de 50 la sută pro România, astăzi nivelul de încredere a scăzut la 15-20 la sută, ceea ce este alarmant de puţin. Iată cum, având şansa să construim o majoritate confortabilă, am realizat o minoritate infimă.
Deşi ne cam fuge pământul de sub picioare în privinţa Basarabiei, de altfel prima provincie românească care a decis, la 27 martie 1918, unirea cu patria-mamă, actualilor guvernanţi nici că le pasă. Cu politicieni inerţi, de genul lui Iohannis şi Cioloş, dar şi cu alţii sunt slabe speranţe pentru reapropierea Basarabiei de România, eventual prin intermediul Uniunii Europene, care poate fi şi la „calendele greceşti".
Pentru atingerea acestui obiectiv, care pare simplu de realizat, dar în realitate foarte complicat, făptuitorii trebuie să aibă mult curaj, dar şi un dram de nebunie. Dacă vedem astfel lucrurile, atunci putem fi de acord că Traian Băsescu pare a fi omul cel mai potrivit. Nu ştim cum se va descurca el cu partidul său pe eşichierul politicii româneşti, dar suntem siguri că îmbrăţişând problema unirii va avea un mare succes, iar românii din dreapta Prutului îl vor deroba de multe păcate.
Îmbucurător este faptul că ex-preşedintele nostru şi-a găsit drept partener de acţiune în Republica Moldova, pe însuşi preşedintele acesteia, Nicolae Timofti, care aflat la sfârşit de mandat se poate implica în această operă. O dovadă a acestui parteneriat stabilit poate fi acordarea lui Traian Băsescu a celei mai înalte distincţii a acestei ţări: Ordinul „Ştefan cel Mare".
Intrând deja, ca cetăţean al Moldovei, în politica de peste Prut, nu ştim la ce nivel se va implica Traian Băsescu, pentru că, deocamdată, pentru accederea la preşedinţie, candidatul are nevoie, conform actualei constituţii, de o vechime de zece ani. Termenul ar putea fi însă redus, o dată cu modificarea prevederilor Constituţiei, acţiune pusă deja pe rol, care are ca prim obiectiv alegerea preşedintelui ţării prin votul unanim, ca şi în România, faţă de desemnarea acestuia de către Parlament, cum s-a petrecut până acum.
Pentru că în cei 26 de ani care s-au scurs România a pierdut foarte mult pe drumul unificării, din cauza politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului, din păcate, nu putem realiza acest obiectiv la împlinirea a o sută de ani de la Marea Unire, care va avea loc doar peste mai puţin de trei ani. Dar în acest interval se poate face mult pe linia întoarcerii basarabenilor cu faţa spre România. În acest sens Guvernul şi Preşedinţia României trebuie să conlucreze şi să accepte colaborarea cu Traian Băsescu.
În situaţia în care vedeam revenirea Basarabiei la patria-mamă ca pe o perspectivă foarte îndepărtată, implicarea lui Traian Băsescu în această lucrare poate fi considerată ca o acţiune dătătoare de speranţe, aducând mult mai aproape termenul când ea va avea loc. Pentru ca luminiţa de la capătul tunelului să strălucească mai puternic este necesar să renunţăm cu toţii la resentimente şi să strângem rândurile pentru a ne face Ţara, din nou, dodoloaţă. Este un îndemn ce vine ca o datorie sfântă din voinţa neclintită a înaintaşilor noştri, care şi-au vărsat sângele pentru a ne vedea pe toţi românii laolaltă, sub un singur sceptru. Iar dacă asupra gloriosului monument al anului 1918 s-au abătut urgii ale istoriei, datoria noastră de urmaşi este să facem tot ce ne este în putinţă să ne reîntregim Ţara. Dacă în vremurile acele tulburi de după Primul Război Mondial, înaintaşii noştri au fost capabili să aducă la sânul mamei: Basarabia, Transilvania, Banatul, Bucovina şi Dobrogea, noi nu suntem capabili să recuperăm Basarabia? O chestiune nu numai de orgoliu, ci mai ales de responsabilitate faţă de destinul neamului nostru. Dacă politicienii şi oficialii noştri se mişcă foarte greoi, să nu spunem deloc, nu putem să neglijăm lucrarea plină de curaj a fostului preşedinte Traian Băsescu, care, cu siguranţă va trezi multe simpatii în rândul românilor de pe ambele maluri ale Prutului care îşi doresc cu adevărat o Românie Mare, aşa cum a fost şi cum, de altfel, trebuie să fie. Iar dacă regele Ferdinand a primit pe bună dreptate numele de Întregitorul, pentru ceea ce a realizat la 1922, aşteptăm, cu nerăbdare, un nou Întregitor de Ţară, fie el, şi Traian Băsescu.
