În cursul glorioasei domnii de 47 de ani a sfântului voievod Ştefan cel Mare (1457-1504), viaţa bisericească a luat un avânt deosebit, aşa cum nu cunoscuse nici în timpul înaintaşului său în scaun, Alexandru cel Bun. Prezent printr-o activitate susţinută în toate domeniile vieţii publice, Ştefan cel Mare nu putea să lipsească nici din viaţa bisericească a ţării sale. În cursul aceleiaşi lungi şi glorioase domnii a luat o dezvoltare deosebită arta şi cultura bisericească. Este lucru cunoscut că puţini dintre domnii ţărilor române au ridicat atâtea locaşuri de închinare ca Ştefan cel Mare. Tradiţia spune că după fiecare luptă el înălţa, ca amintire şi mulţumită a biruinţelor sale, o biserică sau o mănăstire, unele zidite din temelie, altele numai reînnoite sau adăugite. În aceste locuri sfinte s-au copiat apoi numeroase cărţi de slujbă, s-au zugrăvit icoane, s-au lucrat felurite odoare bisericeşti.
Între mănăstirile şi bisericile ctitorite şi înzestrate în întregime de strălucitul domn moldovean, pe primul loc se situează mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Zidirea ei a început la un an după cucerirea cetăţii Chilia, în vara anului 1466 (4 iulie după versiunea întâi Letopiseţului de la Putna şi 10 iulie după versiunea a doua şi după Cronica zisă moldo-polonă). Lucrările de construcţie au durat patru ani, timp în care această măreaţă operă arhitectonică a fost dusă la bun sfârşit de un arhitect grec, Teodor, ajutat de meşteri zidari, pietrari, zugravi şi argintari veniţi din Transilvania. Ion Neculce scria în lucrarea sa „O samă de cuvinte": „Şi aşa au făcut mănăstirea de frumoasă tot cu aur poleită; zugrăvala mai mult aur decât zugrăvală şi pre dinlăuntru şi pre dinafară şi acoperită cu plumb. Şi zicu călugării să fie fost făcut şi sfeşnicile cele mari şi cele mici şi policandru şi hora tot prisme de argint". Sfinţirea mănăstirii s-a făcut după Victoria repurtată asupra tătarilor la Lipinţi, slujba fiind săvârşită de un sobor de 64 de arhierei, egumeni, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist şi episcopul Tarasie al Romanului, cum relatează Letopiseţul de la Putna şi al lui Grigore Ureche. Strădania domnitorului ctitor de a crea Putnei o puternică bază materială se vădeşte din cuprinsul multor hrisoave emise de domn, prin care i se făceau felurite danii: sate, mori, prisăci, iezere, mertice anuale de vin, peşte şi sare, scutiri de vamă etc. Ar fi prea lungă înşirarea tuturor actelor sale de danie, de aceea menţionăm numai ultimul act emis în timpul vieţii sale, la 2 februarie 1503, prin care i se întăreau mânăstirii toate daniile şi privilegiile obţinute până atunci (27 de sate, vii, sare de la ocnă, ceară, venitul unor vămi, mori, prisăci etc.). Vrednic de amintit este şi un hrisov, cu data de 17 noiembrie 1502, prin care Ştefan cel Mare hotăra ca preoţii din satele mânăstirii Putna să plătească acesteia dările ce reveneau chiriarhului şi să fie judecaţi de egumen, nu de slujbaşii Mitropoliei. Alte danii au făcut unii din boierii lui Ştefan, între care marele vistiernic Iuga şi alţii. Largile privilegii ale mânăstirii menţionate au fost întărite şi printr-un hrisov emis de Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare la 21 august 1520. Numeroşi urmaşi ai săi au înzestrat mânăstirea cu alte sate, vii, prisăci, mori etc., încât puterea ei economică a crescut neîncetat. Încă din timpul lui Ştefan cel Mare, cu îndrumarea primilor ei egumeni, arhimandriţii Ioasaf, Paisie zis cel Scurt şi Spiridon, mânăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural şi artistic al ţării. Importanţa ei creşte şi prin faptul că este gropniţa lui Ştefan cel Mare, a familiei sale şi a urmaşilor săi, până la Petru Rareş. În pridvorul bisericii se află mormântul mitropolitului Teoctist I. Toate mormintele au lespezi funerare frumos sculptate, cu inscripţii în limba slavonă. Mânăstirea Putna, gropniţa lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale, însemnat centru cultural şi artistic al Moldovei, a rămas de strajă de-a lungul veacurilor, ca o mărturie a faptelor strălucite ale marelui ei ctitor şi binefăcător. Mânăstirea Putna este locul în care rugaciunea a scris istorie. Dotată dintru început cu atelier de caligrafie - scriptorium (în care călugării, instruiţi în şcoala vestitului caligraf Gavriil Uric de la Mănăstirea Neamţ, copiau cărţi de cult şi din scrierile Sfinţilor Părinţi), cu atelier de broderie (în care se lucra cu fir de aur şi de argint, cu mătăsuri scumpe şi pietre preţioase) şi cu o celebră şcoală de muzică psaltică condusă de Eustatie Protopsaltul, Mânăstirea Putna va deveni în scurt timp un renumit centru al artei şi culturii medievale sud-est europene în secolele XV-XVI. Mai târziu, viaţa duhovnicească, culturală şi artistică a mănăstirii a avut din nou o perioadă de mare înflorire în timpul păstoririi mitropolitului Iacov Putneanul. Pentru români, Mânăstirea Putna nu reprezintă numai rugăciune, artă sau cultură, ci şi o pagină din istoria vie a neamului. Nume ca Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, A. D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu trezesc şi astăzi amintirea marii serbări de la Putna (14-16 august 1871) ocazionată de împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea bisericii mănăstirii. Atunci Mihai Eminescu a rostit cuvintele: „Să facem din Putna Ierusalim al neamului românesc şi din mormântul lui Ştefan altar al conştiinţei naţionale". Pe urna votivă depusă atunci pe mormântul Sfântului Voievod Ştefan se află inscripţia: „Eroului, învingătorului, apărătorului existenţei române, scutului creştinătăşii, lui Ştefan cel Mare, Junimea Română Academică, MDCCCLXX". Păstrarea conştiinţei de neam în timpul ocupaţiei austro-ungare s-a manifestat şi în 1904 când întreaga Bucovină, la iniţiativa lui Eudoxiu Hurmuzachi şi a altor intelectuali români, a comemorat 400 de ani de la trecerea la cele veşnice a slăvitului Voievod Ştefan cel Mare, care a fost „glasul istoriei noastre, al unui neam viteaz şi nedreptăţit" (P.P. Panaitescu). Evlavia românilor, înrădăcinată de veacuri faţă de marele ctitor de locaşuri sfinte, a făcut ca actul canonizării Sfântului Ştefan cel Mare, în iunie 1992, să fie doar o recunoaştere oficială a cultului popular păstrat cu sfinţenie atâtea veacuri. „Om ales de Dumnezeu", „apărător al dreptei credinţe", „ocrotitorul celor năpăstuiţi", „stâlp neclintit al răbdării", „neînfricat ostaş al lui Hristos", marele Voievod a fost şi rămâne în conştiinţa poporului ca „părinte al neamului românesc". Sfinţenia Voievodului rămâne dovedită peste veacuri şi de strânsele sale legături cu marii duhovnici ai timpului: Sfântul Ghenadie, Simeon stareţul de la Pângăraţi şi mai ales cu Sfântul Daniil Sihastru, în a cărui chilie a găsit totdeauna mângâiere, sfat şi ajutor. Mănăstirea Putna este ridicată pe o veche vatră sihăstrească, fapt dovedit şi de cercetările arheologice. La numai o jumătate de metru sub temelia vechii Case Domneşti s-au găsit oseminte „galbene şi frumoase" cu mireasmă de sfinte moaşte, a cinci călugări care s-au nevoit aici cu peste un secol înainte de întemeierea Mânăstirii Putna. Prima obşte a fost formată în anul 1466 din călugări aduşi de la Mănăstirea Neamţ, conduşi de Arhimandritul Ioasaf, cel dintâi stareţ al Putnei. De atunci şi până în prezent viaţa monahală s-a desfăşurat fără întrerupere, în pofida ocupaţiei străine şi a prigoanei comuniste. Pentru creştini Putna a fost şi rămâne o cetate a rugăciunii şi duhovniciei, unde generaţii întregi de monahi s-au nevoit să ajungă la desăvârşire, la cunoaşterea lui Dumnezeu. Monahii sunt chemaţi să se roage pentru întreaga lume şi aceasta este principala lor slujire către omenire. Mulţumită monahilor, rugăciunea nu se întrerupe niciodată pe pământ, iar acesta este cel mai mare folos pentru întreaga lume, căci lumea dăinuie prin rugăciune. De aceea, vieţuitorii mănăstirii se străduiesc să săvârşească zilnic Sfânta Liturghie şi cele Şapte Laude.
