Ne aflăm sub febra cumpărăturilor pentru Praznicul Împărătesc al Învierii Mântuitorul Isus Hristos și comercianții de toate categoriile se întrec cu reclame amăgitoare. Zilnic întâlnești agenți publicitari cu brațele pline de reclame pe la ușile de intrare în blocuri. Acolo unde n-au acces la cutiile poștale, le așează, grămadă, la ușa de intrare, într-un număr de câteva ori mai mare decât numărul apartamentelor de la scara respectivă. O risipă enormă de hârtie tipărită, mai ales că nimeni nu verifică dacă aceste reclame sunt receptate de cumpărători. Dacă te grăbești să-ți cumperi un produs aflat pe lista de promoții, la magazin afli că stocul a fost limitat și s-a epuizat, majoritatea mărfurilor la preț redus fiind cumpărate de angajați, de rudele sau cunoscuții acestora. Dincolo de acest aspect, vreau să amintesc despre atitudinea vânzătorilor din supermarket-urile străine de la noi. Vânzătoare plictisite, care te privesc cu indiferență să nu-i spun dispreț.
Probabil că în goana după profit cu orice preț nici patronii companiilor străine nu-și retribuie angajații cu un salariu decent. Cu minimul pe economie și bonurile de masă, nu te prea poți descurca în zilele de astăzi, așa că, din acest punct de vedere lipsa lor de amabilitate este justificată. Dar ce vină are cumpărătorul, de multe ori într-o situație mai neplăcută decât vânzătorul respectiv. Mai mult, îmi relata o vânzătoare, umilită de un patron român, că o obliga să spele cu apă mezelurile cu termen de valabilitate expirat înainte de a le expune în vitrină. Cât despre controalele armatei de inspectori, acestea sunt făcute din interes. Mă abțin să dau numele victimelor acestor inspecții, m-au rugat să nu le divulg numele, fiindcă a doua zi vor veni furioși, și vorba acea din bătrâni „Papură să fie, că noduri se găsesc destule". La un control într-un magazin universal, după o sumară verificare, inspectorul i-a spus directoarei „Plătești amenda de 2.000 de lei sau ne faci acolo, un pachețel cu următoarele produse…". Directoarea respectivă le-a oferit cu „dragă" inimă un cadou, așa, pentru a le câștiga amabilitatea. Sau o altă întâmplare, la un prieten patronaș, vine un control și îi spune că mai are nevoie de un grup sanitar. Omul se apucă și într-o după-amiază și o noapte, mai amenajează în firmă un grup sanitar. Culmea ironiei, a doua zi, vine un alt inspector tot de la aceeași instituție și după ce își primește filodorma, îi spune că nu era nevoie de un al doilea grup sanitar. N-am călătorit mult prin țări străine, dar acolo unde am fost și am intrat în magazine, peste tot am întâlnit multă amabilitate. La casă, după ce s-a achitat contravaloarea mărfii cumpărate, vânzătoarea zâmbind le așeza într-o pungă de plastic sau hârtie și tot ea îți spunea un „mulțumesc". Rar, foarte rar, găsești la noi asemenea vânzători amabili.
Pe vremuri, în România funcționau școli comerciale renumite, unde, pe lângă aritmetică, elevii învățau și cum să se poarte cu clienții. Astăzi, în liceele economice există profile comerciale, dar absolvenții nu au șanse prea mari să găsească un loc de muncă sigur, iar angajații pe asemenea posturi n-au nicio pregătire legată de comerț.
Când am împlinit 15 ani, în vacanțele școlare, de vară, iarnă, primăvară am fost angajat într-un magazin de metalo-chimice, condus de un frate al tatălui meu, un comerciant de mare ținută, care a învățat meserie de la evrei. Pe lângă atribuțiile de așezare a mărfii, de curățenie și măturat în magazin și trotuar, aveam și sarcina să vând după tejghea. Printre lecțiile pe care le-am primit, era și aceea de mă purta amabil cu toată lumea, indiferent că era român, ungur, sas sau țigan, trebuia să răspund la salut, fiecăruia pe limba lui. Mai era o chestie pe care n-am să o uit toată viața. Bunica, m-a chemat într-o zi și mi-a spus: „Vezi că unchiul tău a învățat patru ani într-o prăvălie jidovească și te va încerca, să vadă dacă furi. Va lăsa de câteva ori o bancnotă de 25 de lei sub tejghea, căzută din întâmplare, vezi să o ridici și să i-o dai lui". Pe vremea aceea, biletul la film, la căminul cultural era de un leu și douăzeci și cinci de bani. Vă dați seama ce ispită era pe capul meu când găseam 25 de lei. Grație sfatului bunicii, am trecut de câteva ori acest examen cu brio și am câștigat definitiv încrederea unchiului meu. Este adevărat că niciodată nu m-am atins de banii din sertar, chiar și atunci când eram singur în magazin sau unchiul se mai cinstea cu prietenii la un pahar. Oricum, experiența aceea de șase-șapte vacanțe după tejghea, m-a ajutat să-mi formulez un principiu de viață: respectă, dacă vrei să fi respectat. Orice se întâmplă astăzi în comerțul capitalist, numai respect nu se poate numi.
