Când „condiționalitatea… democratică" - venită de la Bruxelles - înlocuiește „democrația votului"…

…Atunci încrederea românilor în aderarea la Uniunea Europeană se află într-o scădere accentuată! Este încă o dovadă că nimic nu-i bătut în cuie. Dar, să detaliem…

Când țara noastră a intrat în UE, românii erau „superfericiți", cei mai entuziaști susținători ai acestei aderări. Conform primului raport Eurobarometru pentru România, scorul de încredere în UE era în toamna anului 2004 de 74%, cel mai ridicat dintre toate statele membre asociate. În toamna lui 2011, procentul a fost însă de 46%, cu o scădere de 16 puncte procentuale față de anul precedent. Încrederea în UE a scăzut în continuare, în 2012, mai ales după abordarea partizană în cazul procedurii de demitere a lui Traian Băsescu. Președinte de care, acum, în 2016, vorbim la timpul trecut.

Dar și după ce populația s-a convins că „votul popular" poate fi ușor neglijat (încălcat) de o „decizie" venită de la Bruxelles, o abatere gravă de la „democrația votului." Pe lângă acest lucru, privatizările impuse de instituțiile financiare occidentale, s-au soldat, cum bine a putut constata oricine, nu cu relansarea economiei românești, ci cu falimentarea unităților economice și a trimiterii în șomaj a mii și mii de oameni.

Fapt este că, în trecut, foștii președinți ai Comisiei Europene, Jacques Delors și, mai ales, social-democratul Romano Prodi, au sprijinit imens țara noastră. Prodi, îndeosebi, în perioada 2000-2004, pentru finalizarea negocierilor de aderare. Efectele aderării? Apartenența la UE a însemnat, în primii ani, pentru români, în mod esențial: libertatea de a călători, de a munci, de a studia în spațiul Uniunii Europene; democrație și speranța de prosperitate într-un climat de pace. De aici și încrederea mare a românilor în UE, de care vorbeam la început. Asta, deși, datorită incompetenței unor politicieni români aflați la guvernare, România nu a valorificat complet dreptul de a beneficia, după aderare, de cei 30 de miliarde de euro, rezervați țării noastre, sub forma nor fonduri nerambursabile. Și,deși, în condițiile noului statut, au fost (și sunt) și probleme cu efect negativ: traficul și consumul de droguri sau „metodele și tehnicile" noi de infracționalitate ridicată, la care se adaugă, evident, și altele.

Ceea ce-i irită, însă, în ultima vreme, pe mulți români este - cum remarcă numeroși analiști - tema „condiționalității democratice", utilizată în anii '90 împotriva României pentru a permite extinderea valorilor și intereselor occidentale spre Est și blocarea „expansiunii dezordinii orientale" spre Vest, reluată, din păcate, azi, în ce privește România. Or, după cum s-a văzut - și în cadrul procedurii de demitere a lui Traian Băsescu - fostul președinte al Comisiei Europene, portughezul Manuel Barroso a considerat că aceste interese sunt mai bine apărate de Traian Băsescu și de echipa lui, deși aproape 90% dintre românii participanți la referendum au hotărât atunci, prin vot democratic, constituțional, demiterea lui! Aceiași observatori cred, de aceea, că (virgulă) „condiționalitatea democratică" - de care scriam - este aplicată selectiv, ca instrument de intervenție nu pentru apărarea valorilor democratice, ci pentru a promova interese politice concrete. Lucru valabil, mai recent, și în cazul procedurii de numire a șefilor de Parchete, când s-a văzut de la o… poștă (cum se spune) că a fost și influența Bruxelles-ului! Drept care, există senzația, la români (dacă nu la toți, la majoritatea lor), că președinția Comisiei Europene (desigur, nu numai ea) tratează România ca pe o provincie (colonie n.n.) sub protectorat, unde nu mai contează, de exemplu, aspectele democratice ale numărului de voturi pentru demiterea unui președinte, de pildă (dar și în alte cazuri), ci un cvorum inventat pentru referendum, cvorum care nu a existat la alegerile din România și care nu există în țările membre. Ceea ce i-a făcut pe unii observatori politici independenți să declare că „experimentul impus de Barroso nu vizează apărarea intereselor României, ci apărarea intereselor castei politice a PPE." Aceasta arată, conform acelorași, că „abordarea partizană" - în numeroase alte situații - slăbiciunea instituțională a Uniunii Europene, transformarea președintelui Comisiei în președinte jucător, implicat în apărarea intereselor partidelor membre ale PPE, din țările europene, ceea ce duce, inevitabil, la scăderea credibilității Uniunii.

Concluzia? Din ce în ce mai mulți români au devenit euro-sceptici. Pentru că ei au simțit că, în România, s-a creat o dublă realitate - una complexă, cea trăită de ei, românii, și alta construită artificial - în mare măsură după cum s-a dictat la Bruxelles. De parcă am fi o colonie, și nu o țară cu drepturi depline în cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene! De aici, scepticismul, dezamăgirea post-aderării. Se va schimba oare această percepție în 2016? Bine ar fi… Dar să fim optimiști… În sensul că succesorul lui Băsescu la Cotroceni, Klaus Ioahannis, va ști să apere, cu mai mare demnitate, interesele României la Bruxelles (și nu numai). Vizitele sale de până acum în țările din spațiul european (în Germania, Franța, dar și la Bruxelles) pot fi argumente în acest sens. Vorba aceea: speranța moare ultima!

Lasă un comentariu