Când am intrat în apartamentul lui Nichita, în toamna lui 1980, nici nu realizam ce lucru minunat mi se întâmplă. Eram copleșit, uluit, de simplitatea modului de a fi și de a trăi a poetului. Îmi amintesc foarte vag interiorul sufrageriei în care m-a primit, de altfel, era ca într-un amurg blând, în care se văd mai multe conture, deși ajunsesem la el cu puțin timp înainte de vremea amiezii.
Am intrat atât de sfios în casa lui, de parcă intram într-o biserică. M-a primit cu volubilitate și generozitate, de parcă ne cunoșteam de când lumea, tratându-mă ca pe un confrate și nu ca pe un june, cum se cuibăreau destui juni /june în preajma lui.
Veneam de la o revistă studențească clujeană, Echinox, iar Nichita era legat prin debutul lui literar (Tribuna), de Cluj-Napoca, avea o simpatie aparte pentru poeții ardeleni.
În cameră se auzea doar zumzetul molcom al reportofonului, împrumutat de la Radio Cluj, și tăcerea lui Nichita. Prezența Dorei era mai degrabă discretă, abia i-am simțit fâlfâirile prin cameră. Nichita vorbea degajat, într-o lejeritate a taclalelor, despre toate ale provinciei literare.
La întrebările mele răspundea privind înspre reportofon, urmărind parcă rotațiile benzii, ca și cum ar fi văzut cum se prind cuvintele de banda magnetică.
Mă simțeam în al noulea cer. Eram acasă la Nichita, împreună cu Nichita.
Venerabilul poet - era cu 23 de ani mai în vârstă decât mine - părea îmbătrânit, poate obosit, de mult prea lungile nopți pe care și le petrecea în diverse companii poeticești. Oricum, Nichita nu-și mai însoțea anii - el o luase înaintea timpului, parcă grăbit, ca și cum ar simți că drumul nu-i mai e lung.
De la acea întâlnire și până la plecarea sa într-o lume cu mai multă poezie, au mai trecut doar trei ani, dar în acești ani i s-a pus pe creștet, la Struga, pe malurile lacului Ohrid și ale lui Krni Drim, în Macedonia, „Cununa de aur a poeziei", cea mai râvnită distincție în poezia lumii la acea vreme, un altfel de Nobel destinat doar poeților.
Mă consider un om norocos, inspirat, nu doar pentru că m-am decis să-l caut acasă la el pe Nichita, ci și să mă-ntind la drum, într-o adolescentină inconștiență, până la Struga, cu 23,5 dolari în buzunar, ca să fiu alături de Nichita la sărbătoarea lui și-a poeziei.
Alegerea lui Nichita, între afinitățile mele elective, mi-a marcat, mi-a schimbat destinul și sunt încă prins în vraja acelei afecțiuni față de tot ceea ce însemna, cu știute și neștiute, cu vrute și nevrute, cu minciuni și adevăruri, Nichita Stănescu.
Continui să mă raportez la Nichita Stănescu, menținându-l nu doar în inima mea, ci aducându-l mereu, cu mijloacele mele, în orizontul de întâlnire cu mereu noi cititori, fascinați de verbul lui Nichita, pe care încerc să-l transmit, după puterile mele actoricești, celor care știu care e prețul cuvântului în rostirea lui Nichita Stănescu.
*
Nu știu dacă mai deține cineva inedite Nichita Stănescu. Aproape toți ne-am grăbit să aducem în lumină toate darurile pe care le-a oferit cu generozitate Nichita Stănescu, mai ales dictând texte poetice, dar n-ar fi exclus, prin cine știe ce fonoteci, vocea lui să mai conserve mărturii, care n-au ajuns încă decât la un public restrâns, de altădată.
*
În ultimii ani, am avut norocul să găzduiesc în Vatra veche texte inedite de-ale lui Nichita, pe cere mi le-a pus la dispoziție românul american M.N. Rusu.
Eu mai sper că, totuși, mai sunt încă texte neștiute rămase de la Nichita, rătăcite prin labirinturile întâmplărilor în care dicta texte nu știu cui, de parcă ar fi împărțit indulgențe.
Sigur, e greu de crezut că textele care ar putea apărea vor schimba în esența lor liniile receptării critice a operei lui Nichita Stănescu.
Dar poezia lui e în circulație, încă e (re)descoperită de generațiile care se succed, încă, mai cred că ea își pune amprenta pe aspirațiile poetice ale multora.
Cu certitudine, Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu" de la Ploiești, ajuns la ediția a XXVIII-a, e unul din vectorii posterității unui autor, a unei opere.
Ploieștiul îi va rămâne mereu dator, dar încearcă, an de an, să-și mai achite din datorii.
*
Mă număr printre cei care au rămas înrolați în armata celor care încearcă să mențină vie prezența lui Nichita Stănescu. După puterile mele și cu mijloacele de care dispun. Dar și cu mult entuziasm!
Foto: Muzeul Memorial „Nichita Stănescu"- Flori pentru Nichita cel Tânăr, 30 martie 2014
