De ce scriu?

Doar o simplă coincidenţă? O simplă întâmplare? Sau Bunul Dumnezeu, Atotputernicul, aşa potriveşte lucrurile în trecerea acesta a noastră, zilnică? Tocmai în ziua în care, împlinind cei 77 de ani, încă unul din jaloanele urcării bolovanului lui Sisif, mi se înmâna Premiul de Excelenţă al Uniunii Ziariştilor profesionişti din România, pentru cartea de publicistică „Veghe", de către preşedintele UZPR, Doru Dinu Glăvan, cu acea măgulitoare precizare „Pentru contribuţia adusă jurnalismului românesc", o distinsă doamnă îmi adresa două întrebări, cu tâlcul lor: 1. Domnule Lădariu, vă citesc de o viaţă de om. De ce scrieţi? 2. Aţi fost, cumva, onorat, după 1990, printr-o distincţie, prin vreo decoraţie, vreun ordin al României, până la cei 77 de ani, după atâtea cărţi, după atâta trudă în folosul Neamului, în slujba culturii şi a jurnalismului românesc?

Nicio dificultate pentru a răspunde! Aşadar, de ce scriem? Sau, şi mai precis, de ce scriu, de 53 de ani cu condeiul pe baricada interesului naţional şi a adevărului? Cam acelaşi răspuns îl cuprindeam şi în cartea de publicistică „Martor" (Editura „Nico", 2008). Scriu, pentru că, ştim cu toţii, istoria neamului nostru românesc a fost un nesfârşit şir de umilinţe şi suferinţe, de revoltă şi oprimări. Da, aici, la Porţile Răsăritului, santinelă a bătrânei Europe, noi, românii, am ţinut piept tuturor vicisitudinilor, ameninţărilor, loviturilor, dovedind tuturor răutăţilor timpurilor că rădăcina adâncă a Neamului, din ogorul românităţii, poate fi răsucită, dar e imposibil să poată fi vreodată ruptă. „Ne-a fost Cel Sfânt tărie / Şi-n veci o să ne fie!", aici, unde dăinuirea, continuitatea noastră se cheamă românime, poartă numele de Ardeal, aici unde-i moşia, dintotdeauna, a moşilor şi a strămoşilor noştri.

Da, am intrat în NATO şi în Uniunea Europeană! Am intrat cu trecutul nostru, cu suferinţele Neamului, cu istoria noastră gemând de dureri, cu tradiţiile noastre milenare. Am intrat cu identitatea noastră românească, cu fruntea sus, nu în genunchi! Stăpâni mereu, aici, la noi acasă! Cu voinţa noastră pe vatra naşterii Neamului. Cu bine învăţata lecţie a înaintemergătorilor, ţinând la glia strămoşească, la pământul din care, spunea Menumorut, răspunzând cu demnitate trimişilor obraznici ai regelui Arpad: „Noi, nici din dragoste, nici de frică nu dăm din pământul nostru, nici măcar o palmă!". Pentru că - aşa cum se spune - „din stejar stejar răsare!". Pământ care aici, în leagănul naşterii noastre, la Sarmizegetusa Regia, i-a dat pe marii bărbaţi ai Neamului nostru: George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Timotei Cipariu, Inochentie Micu Clain, Samuil Micu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Onisifor Ghibu, Corneliu Coposu, mulţi alţi intelectuali ardeleni, mari iubitori de neam şi ţară.

Din păcate, nouă, românilor, comportamentului nostru uman, tolerant, de prea multe ori ni s-a răspuns cu sabia, cu arsura glonţului, cu parul, printr-o cumplită politică de deznaţionalizare, prin fărădelegile comise de honvezi, de horthyşti, de urmaşii acelor năvălitori peste aceste vetre româneşti, cei mereu tânjind - cum spunea Corneliu Coposu - „mereu să ne ia pământul". Dezlănţuirea barbară a dus la uciderea celor 40.000 de români ardeleni, la arderea şi la raderea de pe faţa pământului a celor 300 de sate şi biserici, la 1848-1849! Dovezile crimei, ale barbariei au fost, speriind până şi gândul, la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Huedin, Hărcana-Turda, Prundu Bârgăului, Aita Seacă, Sărmaşu, Moisei, acolo unde românii s-au stins în groaznice chinuri, împuşcaţi, străpunşi de baionete, cu mâini, cu urechi, cu nasuri tăiate, cu ochi scoşi, unii arşi de vii, prin ritualuri amintind de vremuri păgâne, prin crime inimaginabile, amintind de Evul Mediu!

Pe timpul Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei horthyste şi fasciste, de Germania şi Italia, pe lângă crimele inimaginabile, au fost profanate, dărâmate, batjocorite biserici ortodoxe şi greco-catolice din judeţele Harghita, Covasna, Mureş, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Bihor, Satu Mare, Maramureş… Atunci, românii ardeleni, din teritoriul cedat, au urcat Golgota Neamului! Cutremurător!

Odioasele crime, atunci comise, i-au mişcat chiar şi pe unii maghiari, intelectuali cu o educaţie umanistă, conştiinţe lucide. Ferenczi György scria: „Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă (…) Asasinatele se ţin lanţ, şi toate acestea pentru că unica vină a nenumăratelor victime este aceea de a se fi născut români!". Episcopul romano-catolic de Cluj, Sandor Imre, exclama: „Ce-aţi făcut cu românii rămaşi la noi, numai barbarii puteau să facă!".

Barbaria hungară se muta, se continua şi în anul 1989, în luna decembrie, când, prin acea dezlănţuire oarbă au fost ucişi români la Târgu-Secuiesc, Zetea, Dealu, Odorheiu Secuiesc. Crime oribile, prin ritualuri barbare, cu sânge rece, asupra unor oameni paşnici, în vremuri de pace, nu de război. Asta a fost şi este „vitejia" honvezilor unei Ungarii cu deprinderi horthyste. Momente amintind de Apocalipsă! Şi de cinism nemeşesc!

Oare evenimentele sângeroase, ale acelui început de minirăzboi civil, din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureş, puse la cale de UDMR, după abracadabrante scenarii de culise, concepute la Budapesta, pot fi uitate?

Ne-am fi aşteptat ca, aşa cum au procedat nemţii în faţa francezilor, japonezii în faţa americanilor, ca şi Ungaria să-şi ceară scuze de la România, pentru crimele comise de armată, de jandarmeria horthystă, de o parte din populaţia civilă, pe teritoriile cedate din nordul Ardealului, prin Diktatul de la Viena. Era mare nevoie, pentru a putea fi închisă acea „Cutie a Pandorei". Din păcate, Ungaria n-a făcut-o!

Aşadar: de ce scriu? Mai ales azi, când mai-marii mahări ai vremii scot latina din gimnaziu, uitând ce rădăcini are limba şi ţara noastră, împuţinează orele de limba română, de istorie şi de religie! Azi, Uniunea Europeană a devenit un fel de Şarpe Boa care înghite totul. Mai ales memoria identitară, tinzând spre o Europă a regiunilor, nu a naţiunilor, acea Europă visată şi de generalul Charles de Gaulle, fostul preşedinte al Franţei. Acest Şarpe Boa ne vrea fără memorie identitară. Or, se ştie că fără această memorie, un neam nu are nici trecut, nici prezent şi nu va mai avea nici viitor!

Azi, când stupida Lege 217/2015, antiromânească, anticonstituţională, antieuropeană, antidemocratică, loveşte crunt în marile personalităţi ale culturii româneşti (Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Valeriu Gafencu, mareşalul Ion Antonescu), sfidarea adevărului nu trebuie tolerată, trecută cu vederea! Legea aceasta, prin care unii ar dori să ne fie uitate rădăcinile, să fie trecut în uitare până şi Înaltul Domn al Poeziei şi al Limbii Româneşti, Mihai Eminescu, să-i fie uitată „Doina" şi publicistica lui, care azi îi deranjează pe mulţi, devine o bâtă în moalele capului românilor!

De fiecare dată, am apărat libertatea cuvântului, libertatea neîngrădită de exprimare, respectând, întru totul, articolele 30 şi 31 din Constituţie, Legea fundamentală a României! Şi am făcut-o ferm convins că marele gazetar american Walter Lippmann - avea perfectă dreptate, atunci când spunea că „gazetăria nu-i o meserie pentru fricoşi!". Fricoşii nu au ce căuta în această breaslă plină de responsabilităţi, care cere talent, dăruire, cultură şi mult drag faţă de acest neam atât de greu încercat în tumultoasa lui istorie. Şi, mai ales, în cei 53 de ani, de când port condeiul, situat pe această baricadă a Interesului Naţional şi a Adevărului, am urmat îndemnul marelui Nenea Iancu Caragiale: „Cinste şi gramatică!"

Aşadar, de ce scriu? Să nu se uite!

La cea de-a doua întrebare răspunsul este cât se poate de simplu. Stimată doamnă, după 1989, cu toate că am publicat până acum vreo 48 de cărţi, adăugând şi prezenţa într-o serie de antologii, din care nouă cărţi de publicistică, „Veghe" fiind încununată cu Premiul de Excelenţă a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, al cărei membru sunt, cu toate că am fost onorat cu şapte premii ale filialei mureşene a Uniunii Scriitorilor din România, mai-marii „arbitri" ai zilei, ai clipei, nu s-au învrednicit să-şi arunce privirea şi spre mine. În schimb, au acordat, prin fostul şef al statului, hăhăitorul Traian Băsescu, înalta distincţie, Ordinul „Steaua României în grad de Cavaler", lui Tökés László, duşman înverşunat al României şi al românilor, cel care-l ruga pe premierul ungar Viktor Orban ca Transilvania să fie pusă sub protectoratul Ungariei. Şi o precizare. Toată viaţa mea, am muncit fără odihnă, dorind să fiu util Neamului şi breslei jurnalistice. M-am considerat, ca oricare dintre noi, acel fir de nisip de la fundul mărilor şi oceanelor, n-am alergat după măriri şi, din moment ce „din pământ am venit şi în pământ ne întoarcem", m-am simţit, aşa cum dădeam şi titlul unei cărţi de poezie, „secunda mea de pământ". Înainte de 1989, am primit „Medalia Muncii", pe vremea lui Ceauşescu, singura medalie pe care o am, munca mea, dinainte de 1990, fiind recunoscută şi apreciată. Azi, din păcate, nu putem spune acelaşi lucru, în cazul mai-marilor clipei. Să fie ei sănătoşi. N-am nevoie de medaliile lor, atâta timp cât am „Medalia Muncii", după truda mea zilnică. O viaţă de om am muncit, aşa cum mă ştiţi, pentru Neamul meu, pentru înălţarea lui, pentru Ţara mea - România. Pentru Ardeal şi pentru dreapta cinste şi numele bun la care ţin atât de mult. Asta-i important, stimată doamnă!

Lasă un comentariu