Ne-am cunoscut în vremurile bune ale revistei „Astra" de la Braşov, ne-am regăsit în vremurile bune ale Festivalului Naţional de Creaţie Literară „Romulus Guga", la Târgu-Mureş şi Răstoliţa, ne-am întâlnit în Chintelnicul meu natal, la ceas de sărbătoare a bisericii din sat, ne-am revăzut în minunate întâmplări culturale braşovene, în care m-am lăsat prins cu largul său concurs, ne-am lăsat antrenaţi sub semnul lui Romulus Cioflec în necesare restituiri literare la Araci, Covasna, a fost colaborator de cinste al revistei Vatra veche...
Suficiente motive pentru a-i marca anii săi rotunzi, optzeci, nu aşa cum aş fi vrut, într-un supliment dedicat exclusiv vieţii şi operei sale... aşa cum plănuisem, de altfel, urmând să am sprijinul său, prin antrenarea unor cunoscuţi şi necunoscuţi colaboratori, cu deschiderea spre cititori a sertarului unei biografii deloc liniare, deloc simple, cu bune şi cu rele, cu urcuşuri şi coborâşuri.
N-am făcut din amiciţia noastră stindard, ea s-a derulat în discreţie şi respect reciproc.
Suplimentul proiectat nu s-a putut realiza, şi-acum înţeleg, martori sunt epistolele / emailurile dintre noi, că drumurile prin spitale erau tot mai frecvente şi-i confiscau din entuziasmul de care a dat dovadă în ultimii ani, în care a scris cu frenezia tinereţii.
Îi publicasem în „Caietele de la Araci", ultimul număr din 2015, sub titlul „Aplomb politic", şi sub genericul „Alegro finale", în Vatra veche 12/2015, fragmente din romanul său „Miţa, jurnalul intim, secret şi adevărat al Mariei Suru", pregătit pentru tipar şi care urma să fie lansat spre sfârşitul lui 2015, la Braşov.
Avea un mod particular de a se întoarce în timp, de a privi înapoi nu cu mânie, ci adesea cu simpatie, cu înţelegere, dincolo de tonul uneori ironic... chiar de la el, până la urmă, un om delicat, incapabil de răutăţi.
Transcriu una din ultimele sale scrisori pe care mi le-a trimis şi care lăsau impresia nu doar a unui optimism pe termen lung, ci şi a unui angajament trudnic pe tărâm literar.
„Dragă domnule Nicolae Băciuţ,
Iată şi proza! S-ar fi putut alege un fragment mai scurt însă fără relevanţa acestui alegro finale şi fără ca cititorul să poată descurca ghemul firului narativ. Am încercat să mai ciugulesc din text câte ceva şi am reuşit dar, dacă e (totuşi) prea mare (14 mii de semne) faţă de posibilităţile redacţiei, daţi-mi ştire şi (cu durere în suflet) voi încerca un alt fragment mai mic şi mai neghiob. (Însă ca autor, eu insist pentru acest text, chiar dacă veţi fi nevoit să micşoraţi sau să excludeţi „laudatio").
Vă trimit şi un grupaj (tot mare) cu repere critice. Puteţi extrage numai câte (şi dacă) vă sunt necesare. Aveţi posibilitatea să alegeţi funcţie de numele criticului, de relevanţa textului şi de spaţiul tipografic.
Vă mulţumesc mult pentru gestul dvs. generos, de a face un grupaj, şi rămân acelaşi admirator şi colaborator devotat vetrei noastre şi infatigabilului nostru baci.
Daniel Drăgan.
31.10.2015
Nu cred că moartea are ceva măreţ în ea, cu toată speranţa unei lumi viitoare, dar nici nu cred că e măsura trecerii noastre pe pământ, că ea dispune şi impune limite trăirii noastre. În destule situaţii, iar cea a scriitorului e printre acestea, există o viaţă post-mortem. Scriitorul rămâne, prin scrisul său, în dialog cu timpul de dincolo de timpul său. Mai ales atunci când a spus ceva care să treacă vămile pustiei.
Daniel Drăgan rămâne să stea de vorbă cu noi. Eu însumi voi căuta în cotloanele internetului corespondenţa pe care am purtat-o, textele pe care mi le-a trimis şi încă n-au fost publicate.
Pentru că Daniel Drăgan rămâne în dialog cu noi.
