Poeme cu ochi de iarbă nouă de Lazăr Lădariu este o carte de miere târzie, cum ar fi spus Evgheni Evtuşenko. Este o carte a regretului faţă de timpul, fugit irreparabile tempus (Vergiliu, Georgicele III), unde doar amintirile ocupă prima poziţie, într-o cronologie a interesului şi atenţiei prezente: ...cu sângele asfinţitului,/ se scrie poemul, căci fulgi mari duc amintirile;...cântăm mormântul/ trecutei vremi… (poezia Cu sângele asfinţitului se scrie). Este un regret ce are pentru autor caratele sale de preţiozitate. Nu este un timp pierdut, nu este un timp trăit în van, nu e plângere, ci nostalgie:..După atâtea rătăciri prin memorie,/ îmbătrânim,… (poezia Reculegere). Sau: …neinvitat păşesc/ pe străzile amintirii/ prin care, una după alta,/ se deschid florile,/ fără vreun ordin de sus,/ şi în mine ascunşi,/ aud jalnic lătrând/ câinii trecerii mele (poezia În sinele meu ascuns).
Amintirile (ce devin umbre), tăcerile şi singurătăţile cuvintelor par a fi acum prietenii de nădejde, umărul de care se sprijină poetul: în apele frigului apusul rumen/ se scaldă;// de la o vreme încoace,/ cu bătrâneţea îmi acopăr naşterea,/ cu literele unui alfabet/ al tăcerii/ îmi scriu biografia... (poezia Acolo îmbătrânit e şi îngerul). Şi nu este vorba de orice fel de biografie, ci de una extrem, extrem de bogată în sensuri generoase şi împliniri. Sau, în altă parte, spune: Uitat pe acest mal,/ stau cu singurătatea mea de vorbă;// din ce în ce mai rar se-ntâlnesc/ câte două singurătăţi laolaltă,/ doar una tovarăşă-i/ cu umbra ei tremurată (poezia Când cerul ninge cu stele).
Timpul prezent, franjurat din diverse motive, nu este decât o palidă faţetă a ceea ce a fost cândva: Pe bicicletele cerului/ singurătatea trece,/ în spate ducând/ istoria ferfeniţită a clipei... (poezia Ieşirea din cuvânt).
Totul este sub nostalgia „zăpezilor de altădată", iar ca să fiu mai îndrăzneţ, a „motoarelor de altădată", „motoare" care în prezent şi-au mai pierdut din turaţie. (De fapt, mai devreme sau mai târziu, timpul îşi face metehnele în fiecare dintre noi.) Interesant e faptul că Lazăr Lădariu nu pronunţă cuvântul moarte. Este o curgere văzută şi acceptată de autor cu demnă înţelegere. Aproape ca un firesc, deşi în sinea lui, din motive fireşti de autoconservare, simt că nu o acceptă în totalitate.
Zăpezile de mult în urmă au rămas, spune Lazăr Lădariu, astfel încât: ...cine ascultă cuvintele mele/ aude în laţul spânzurătorii/ cum o pasăre cântă rugina vremii/ şi a sângelui,/ când celălalt eu/ trece strada mereu prin loc interzis.// (poezia Cine ascultă zăpezile mele). Iar de o nouă resurecţie nu poate fi vorba, poetul recunoscând tranşant chiar în titlul uneia dintre poezii: Cuvinte nu am pentru un nou început.
O superbă poezie este şi cea intitulată Cea repede, „clipa cea repede ce ni s-a dat", cum ar fi spus Mihai Eminescu: Ce repede s-au împrăştiat,/ seminţe de salcâm sonor ţâşnind/ din păstaie,/ toţi anii mei/ în cele patru zări/ şi singur m-am trezit la răscruce/ cu floarea de măr la butonieră/ sub norul fosforescent alunecând/ spre steaua/ până azi neştiută;/ ce repede se-tristează grădina-nserării,/ când nimeni nu ară/ cu plugul acelei întoarceri,/ nici măcar o ambiţie de-o oră,/ de-o seară;/ ce repede se duce/ şi lotusul cântător/ pe valurile cerului roşu,/ şi murmurul răzbate uşor/pe apele-n lună,/ precum pasărea nevăzută în zori;/ ce repede/ şi fără nicio scăpare".
Un loc al refugiului faţă de limbile cele viclene este pentru autor (se putea altfel?) Dumnezeu, cel care cu aceeaşi lumină ne înseamnă pe toţi, căruia Lazăr Lădariu îi cere, ca rugăminte, sălaş lângă casă şi inimă (poezia Lângă izvoarele apelor).
Volute mari, viziuni ample, cosmogonice, foarte plastice, probează în alte poezii, unde devine „copilul eternei uimiri" faţă de măreţia cerului şi a nopţii: De unde vin vocile,/ acolo steaua se va naşte;// pe cer naşterea ei se scrie,/ pe ochiul acela enorm,/ unde începe să curgă/ sângele negru al nopţii;//...(poezia Naşterea stelei).
O poezie emblematică este Secunda mea de pământ: Să ascult cântecul unic/ la munte am venit cu inima-ntreagă,/ măr rotund pulsându-mi în carne;// la piatră am venit,/ mai tăcut ca niciodată, / să învăţ lecţia cufundării / în cuvântul fără întoarceri;// pe câmp am ieşit/ cu tot alfabetul germinaţiei,/ să cunosc respiraţia acelui mesteacăn;// pentru o gură de aer/ muntelui,/ pietrei,/ câmpului/ le dăruiesc acum / secunda mea de pământ.// Secunda ce sunt.//.
Secunda lui de pământ este „pata de sânge care vorbeşte" a lui Nichita Stănescu. Aceeaşi idee a materiei minuscule ce e omul, dar însufleţite, în două abordări poetico-filosofice diferite.
Sunt multe poezii ce probează viziuni şi trăiri pline de sevă, care ar merita să fie citate în întregime, fiecare probând „rotund", modul său personal de a vedea şi simţi: Cu roua tăcerii-n spinare, Vânătoare de umbre, Prin pustiul târziu de cuvinte, Ce repede, Pasărea în altă pasăre, Steaua de dimineaţă, Speranţa noastră-i hrana de mâine, O altă seară tiptil venind, Când frunza nopţii creşte, creşte, Cu ochi verzi, de iarbă nouă etc.
Cartea este cea a unui împuternicit, prin har, să vadă dincolo de aparenţe, să vadă văzutul şi nevăzutul lumii, să scruteze universul, să-i înşire frumuseţile eterne, pe aţa murmurului de admiraţie. Talanţii versurilor sunt deversaţi fără parcimonie, din dragoste de frumos şi din dragoste faţă de oameni.
Lazăr Lădariu este un poet al spaţiilor largi, unde macrocosmosul, prin elemente ale sale, se întâlneşte cu microcosmosul, în asocieri surprinzătoare, admirabil concatenate. E o linişte majestoasă sub care se prefigurează sensuri majore, autorul aflându-se în ipostaza rară, chiar şi a majorităţii poeţilor, de a stăpâni perfect cuvântul, arta cuvântului, în general, versul căpătând, în cea mai mare parte a sa, expresivitate şi forţă. E o poezie subtilă, de multe ori aluzivă, care, sub masca liniştită a... liniştii, debordează de virilitate, într-un polisemantism de înţelesuri, specific, zic, autorului.
Cartea este scrisă cu litere care zidesc.
Titlul cărţii, Poeme cu ochi de iarbă nouă, mă duce cu gândul la versurile-epitaf ale lui Grigore Vieru: Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi. Ochii de iarbă nouă sunt cei care ne privesc în această primăvară. De fapt din fiecare primăvară, din Grigore Vieru, cel de ieri, din Lazăr Lădariu, cel de astăzi şi de mâine.
