Conferinţe învăţătoreşti la Deda, în 1906

Elie Miron Cristea a fost reiniţiatorul Conferinţelor învăţătoreşti şi sufletul lor. Mitropolitul Miron Romanul era foarte bătrân, iar el era secretar al Mitropoliei, tânăr, plin de idei şi de idealuri, bun organizator, tenace, vizionar lucid şi îndrăzneţ, un adevărat strateg în lupta pentru afirmarea românilor, pentru progresul lor prin cultură, pentru eliberarea de complexele seculare de inferioritate faţă de naţiunile care se socoteau mai dotate în domeniul tehnicii, al industriei şi al comerţului, în politică şi în cultură. El va continua această luptă şi după ce va ajunge episcop la Caransebeş unde, de pildă, va da îndrumări şcolilor să folosească metoda intuitivă şi să se facă analize şi discuţii în legătură cu aceasta la Conferinţele învăţătoreşti. Mai dăduse un „Circular" cu privire la organizarea de cursuri de vară pentru învăţători, în care preocuparea principală era metodica predării matematicii, a ştiinţelor naturale, a desenului, cântărilor, a creaţiunii sociale mai noi, a pedagogiei etc.

La 9/22 mai 1906 dr. Elie Miron Cristea, în calitate de comisar consistorial însărcinat cu prezidarea Conferinţelor învăţătoreşti din protopopiatele Reghin şi Oşorheiu, raportează că s-a ţinut conferinţa în localitatea Deda, şi depune documentele. Nu e lipsit de interes să aflăm cu ce anume se ocupau aceste Conferinţe, ce idei vehiculau, pe ce cădeau accentele, şi ce programe se puneau la cale, atât pentru propăşirea în general a naţiunii române de sub ocupaţie, cât şi pentru cultivarea conştiinţei româneşti, şi îndrumarea învăţământului românesc pe aceste căi. Din protocolul păstrat în arhiva Mitropoliei, se poate deduce că aceste Conferinţe erau adevărate sărbători pentru localitatea în care se ţineau. Se făcea slujbă la biserică, procesiune până la şcoală, masă la preot, pentru preoţii-învăţători, şi la învăţător, pentru învăţătorii laici. Dimineaţa se ascultau câteva referate cu teme dinainte fixate de Consistoriul arhidiecezan, urmate de discuţii, iar după-amiază, la şcoală, în faţa elevilor, se făceau lecţii aplicative urmate de critici şi discuţii.

În Deda întâmplarea a fost că tocmai se terminase de zidit o şcoală nouă, care a şi fost sfinţită cu acest prilej şi, totodată, s-a pus piatra fundamentală pentru zidirea unei noi biserici. La slujbă, în aer liber, comisarul consistorial Elie Miron Cristea „în limbajul dulce şi curat al poporului, a ţinut o vorbire care a avut un efect ce mintea omenească nu-l poate cuprinde", scrie autorul Protocolului. După scris, autorul Protocolului ar putea fi George Crăciun, care semnează la urmă ca „notar", împreună cu Constantin Brătean, George Ciontea şi Ioan Borşianu. Autorul Protocolului mai remarcă interesul deosebit al ascultătorilor locali şi pentru faptul că au rar ocazia să aibă în mijlocul lor „domni dintre mai marii Bisericii lor ". Aceştia sunt atât de rari, încât sunt „ca nişte corbi albi "! Nota poate fi o constatare îndatoritoare, dar şi o fină ironie imputatoare. Elie Miron Cristea a deschis şedinţa printr-o cuvântare despre poezia lui Octavian Goga şi Ioan Ciocârlan, se vede, apreciat la vremea aceea şi apropiat lui Octavian Goga, pentru dragostea faţă de ţărani şi viaţa de la ţară. S-a ales apoi un birou cu doi notari (secretari de şedinţă, însărcinaţi cu „purtarea agendelor scripturistice") şi un birou. Din protopopiatul Reghinului - protopop Galaction Sagău - au fost prezenţi 16 învăţători şi 5 absenţi, iar din protopopiatul Oşorheiului, 7 prezenţi şi 2 absenţi. După cum se vede, numărul nu era prea mare.

Prima temă din cele fixate de Centrul eparhial a fost: „Prin ce mijloace poate îndupleca învăţătorul mai uşor poporul, ca să-şi trimită copiii bucuros şi regulat la şcoală". Au tratat-o învăţătorul I. Borşianu in extenso, iar Grigore Ciontea a adus completări. La dosar nu există cuvântarea, dar din Protocol se pot deduce motivele care împiedicau o bună frecvenţă: neştiinţa şi indiferentismul părinţilor faţă de şcoală; ura personală faţă de învăţător; lipsa de manuale şi sărăcia. Comisarul consistorial a sintetizat discuţiile, rezumând metodele ce urmau a fi folosite pentru îndreptarea situaţiei, la două: „calea cea mai bună de a atrage copilul la şcoală este iubirea pe care o are învăţătorul faţă de şcoală. De mare lipsă sînt la poporul nostru şi examenele şcolare, căci trebuie făcute în un mod sărbătoresc".

A doua temă, tratată în continuare, tot dintre cele indicate de la Centru, a fost: „Organizarea şcoalelor economice de repetiţie cu indicarea mijloacelor pentru susţinerea lor". A prezentat-o învăţătorul Ioan Paicu. Există la dosar. E o prelegere bine lucrată, atât de bine încât, potrivit Protocolului, unii au socotit-o a fi avut „un stil prea înalt, aşa încît poporul care a luat parte la această şedinţă, ba chiar mulţi dintre învăţători, n-au înţeles-o". Aflăm din aceasta că la Conferinţe lua parte şi publicul local, deci ele se transformau în manifestări culturale cu o arie mai largă de influenţă decât numărul învăţătorilor participanţi, ceea ce era desigur mai mult decât foarte bine. Discuţiile au infirmat însă părerea că prelegerea ar fi fost prea savantă, şi ea a fost reţinută în anexele Protocolului, aducându-se mulţumiri speciale învăţătorului Ioan Paicu.

„Şcoalele economice de repetiţie" erau, în concepţia lui Ioan Paicu, cursuri teoretice şi practice de agricultură. El critica vehement modul rudimentar de exploatare a pământului de către români şi propunea, am zice, o nouă revoluţie agrară. El vedea cauza expatrierii spre America a multor transilvăneni tocmai în proasta gospodărire a pământului, care nu dădea românilor mijloacele necesare traiului. „Luînd băţul pribegiei, românul e silit a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele pe ţărmuri străine", deşi nu o face cu inima împăcată, constată Ioan Paicu. Paicu are cuvinte importante şi despre agricultura vremii din Transilvania.

Paicu susţine că este nevoie de „o acţiune reformatoare de la temelii ". Ea n-ar putea fi realizată altfel, decât prin organizarea „Şcoalelor economice de repetiţie". În privinţa aceasta Paicu are idei complete, găsind soluţii şi propunând măsuri practice. Se vede că era un om foarte instruit, şi un foarte bun român. Ca să-şi introducă necesitatea înfiinţării acestor „şcoale", porneşte de la idealurile revoluţiei franceze şi cele ale revoluţiei româneşti de la 1848. Dacă revoluţiei franceze, burgheze - cum zice el - îi recunoaşte idealuri sociale şi politice, „doborîrea unei întocmiri sociale şi înlocuirea prin alta", el arată că românii au luptat în plus şi „pentru redeşteptarea naţională".

Lasă un comentariu