La ora actuală, din punct de vedere religios, omenirea se prezintă astfel: 31,7 la sută sunt creştini (2,2 miliarde) şi 23 la sută (1,6 miliarde) musulmani. Ceilalţi nu ne interesează, deocamdată. Dintre creştini, circa 50 la sută sunt catolici (1,2 miliarde), 37 la sută protestanţi şi neoprotestanţi, şi 12 la sută ortodocşi. Aşadar, competiţia între creştini şi musulmani este foarte acerbă. În timp ce Creştinismul stagnează sau chiar se află în recul, musulmanii se află într-un dinamism fără precedent. Avându-se în vedere prolificitatea lor, majoritatea demografilor consideră că doar câţiva ani ne despart de momentul în care aceştia vor egala creştinii, şi numărul lor se va dubla, prin anul 2030, adică peste mai puţin de 14 ani.
În consecinţă, musulmanii sunt conştienţi de potenţialul lor şi, ca urmare, se consideră pe deplin îndrituiţi să nu mai stea la coada creştinilor, să iasă în faţă, să se impună, adică să dicteze, în cele din urmă, mersul omenirii. Deosebirea între creştini şi musulmani în acest duel al competiţiei este că, în vreme ce noi stăm încremeniţi în matricea noastră, suprasaturaţi de îndestulare, considerându-ne de multă vreme, şi pentru multă vreme încă, senatori de drept la cârma omenirii, musulmanii vin impetuos din urmă, cu argumentul cel mai puternic, natalitatea, care înseamnă, de fapt: viitor, forţă şi energie, vitalitate, menite să umple acele spaţii demografice incapabile să-şi reproducă propria lor existenţă şi perpetuare, inundând pur şi simplu acele goluri care apar pe un teren îmbătrânit şi necultivat, pe cale de a se înţeleni. Este vorba, desigur, în primul rând, de spaţiul european, dar şi de cel nord-american.
Aducerea forţei de muncă ieftine şi puţin pretenţioase din punct de vedere al întreţinerii, din ţările cu această religie, foste colonii, a constituit intrarea pe poarta Europei şi a Americii a primului Cal troian, care, pe parcursul deceniilor, şi-a întărit considerabil poziţia, facilitând drumul cohortei musulmane în aceste spaţii, pregătită din timp să detoneze civilizaţia creştină. Şi lucrul acesta l-au şi făcut. În prima fază, demografic, ca apoi, din momentul în care s-au simţit puternici, au trecut, treptat, la forme violente de abordare a realităţii. Au început timid, pe calea aerului, prin deturnări de avioane, culminând cu evenimentul din 11 septembrie 2001, prin doborârea celor două Turnuri emblematice de la New York, Statele Unite ale Americii, după care, au coborât pe pământ, unde, iată, au reuşit să facă ravagii, semănând cu nemiluita victime în rândul societăţii civile, prin pierderi de vieţi omeneşti, dar şi o nesiguranţă şi spaimă planetare. Ceea ce se întâmplă în prezent pe continentul european este pur şi simplu o invazie de neoprit, însoţită de un desant atipic, greu de depistat, oameni-kamikaze, dispuşi sau educaţi să-şi sacrifice viaţa, luând cu ei zeci şi sute de vieţi omeneşti, total nevinovate. Terorismul pe care-l promovează constituie la ora actuală cea mai dură formă de agresiune. Pe scară largă, el este mult mai perfid şi mai sofisticat chiar decât invazia hoardelor din timpul vechii imigraţii, cărora, după cum s-a văzut, niciun popor civilizat n-a putut să le facă faţă. Aşa a fost cazul hunilor, bulgarilor, ungurilor, turcilor care, prin invazia lor, au schimbat faţa Europei primului mileniu.
Aşadar, ne aflăm în situaţia de acum aproape două mii de ani, dar pe un alt palier, ceea ce ne-ar permite să găsim din timp şi soluţii de a controla fenomenul, dacă nu total, măcar parţial. Mijloacele de comunicaţie, infrastructura societăţii pe care le avem la îndemână ne-ar permite să ajungem rapid la rădăcina răului, pentru a-i cunoaşte potenţialul şi a-l deturna sau opri. Degeaba ne războim noi, punctual, cu aceşti detonatori de încărcături explozibile, unii trimişi special, alţii pe cont propriu, pentru că nu vom reuşi niciodată să-i controlăm. Mai mult decât atât, comportându-ne cu ei ca şoarecele cu pisica şi văzând cât de stângaci şi de neputincioşi suntem, nu facem altceva decât să-i ambiţionăm, scoţând la rampă alţi şi alţi indivizi dispuşi să-şi sacrifice viaţa pentru Allah, pentru crezul personal ori al stăpânilor lui. Iar din aceştia sunt cu zecile de mii.
De aceea considerăm că problema aceasta nu trebuie redusă doar la strângerea colaborării între serviciile secrete, care să-şi piardă timpul alergând după prezumtivii terorişti, neglijând alte aspecte ale securităţii naţionale. Fenomenul se cere abordat, atât la nivel religios, cât şi statal. Capii bisericilor creştine trebuie să intre în dialog responsabil cu capii enoriaşilor de unde aceştia provin, cu şefii de stat ai ţărilor de origine, pentru a ne lămuri, în cele din urmă, în ce măsură acţiunile lor ucigătoare sunt de natură politică sau religioasă, ori urmare ale unor frustrări personale sau de grup. Cele mai elocvente semnale ne arată că acţiunile lor par de natură religioasă, ca un război al religiilor şi al civilizaţiilor, declanşat unilateral, dar credem că sub masca acestora se desfăşoară şi politici de stat, cu interese diverse. Doar după cunoaşterea profundă a cauzelor fenomenului se pot elabora strategii şi politici concrete pentru contracararea acestor acţiuni, care, iată, fac viaţa atât de stresantă şi de nesigură. La ce ne foloseşte libera circulaţie a cetăţeanului în spaţiul european, dacă asupra lui planează, fără încetare, zi şi noapte, spectrul atacului terorist în ipostazele cele mai neaşteptate şi în locuri nebănuite: pe plaje, în muzee, pe stradă, în cafenea sau chiar la locul de muncă?
Deşi terorismul nu este de azi, de ieri (prima deturnare de avion a fost semnalată, în Statele Unite, în anul 1960), fenomen care apoi s-a amplificat de la un deceniu la altul, generalizându-se pe întreg mapamondul, ţările europene l-au neglijat, fapt ce ne-a adus în situaţia în care nu-i putem face faţă. Că lucrurile stau aşa se poate vedea cu ochiul liber prin acţiunile stângace desfăşurate în urma acestor evenimente, prin spaima şi neputinţa de repliere a autorităţilor, dovadă certă de slăbiciune, de incapacitate în faţa terorismului. Manifestările de solidaritate şi de unitate, declaraţiile, oricât de multe şi de bine articulate ar fi ele, chiar şi de la nivelul şefilor de stat, nu sperie pe nimeni, din contră. La acest capitol, atât Parisul, cât şi Bruxelles-ul şi-au arătat deplina lor incapacitate de a face faţă acestor provocări.
În consecinţă, cu Islamul nu-i de glumit, iar Europa trebuie să ştie acest lucru. Ne surprinde faptul că, deşi de câţiva ani, musulmanii năvălesc peste noi, prin imigraţii fără precedent, noi, europenii, încă nu ştim dacă exodul acesta enorm, căruia nimeni nu-i mai poate face faţă, este urmare a unor condiţii imposibile de viaţă în propriile ţări, sau o invazie acoperită şi în toată regula. Indiferent de cauze, constatăm că Europa a intrat sub teroarea Islamului. De acest aspect nu putem scăpa, decât dacă îl vom trata ca pe cel mai mare pericol care ne ameninţă, luând măsuri în consecinţă. Dacă în faţa forţei sale umane, cu o mare capacitate de reproducere, nu avem oprelişti, măcar tehnologia de care dispunem, fie ea civilă sau militară, să nu ajungă pe mâna lor. Pentru că, oricât de asiguratoare ar fi înscrisurile din Coran, cu privire la bunele intenţii faţă de creştini, memoria colectivă şi cea individuală a musulmanilor dovedesc cu totul altceva, şi lucrul acesta l-am resimţit din plin în ultima perioadă. Poate că, în faţa acestui pericol iminent, şi creştinii vor reveni la sentimente mai bune, unii faţă de alţii, renunţând la seculara pizmă, care-i dezbină, pentru a putea face faţă, împreună, acestei mari şi extrem de periculoase provocări a secolului al XXI-lea şi mileniului III.
