„Ion al lui Ion / cu graiul blând şi plecăciuni umile / cel strămutat în mari pustietăţi uitate / Ioane, îngropatule de viu / ucisule cu zile / nici cunoscut de nimeni / locul tău de veci / nici plâns, nici prohodit şi nici sicriu… / Şi-apoi: / de unde atâtea lumânări / la câţi Ioni avurăm noi prin sate?... / Zvârliţi de mult sub greii bulgări reci / şi unde-i groapa lor, deasupra-i să te apleci?" (Vasile Leviţchi - „În memoria deportatului necunoscut")
Pentru a impune administraţia sovietică în Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, la 28 iunie 1940, unităţi ale Armatei Roşii şi ale NKDV au pătruns în aceste teritorii, locuite de aproximativ trei milioane de români. Încă din primele zile ale lunii iulie 1940, grănicerii sovietici s-au confruntat cu peste 400 de persoane din localităţile Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, care au trecut graniţa în România. Autorităţile sovietice au întocmit liste cu toţi cei care aveau rude în România, aceştia fiind consideraţi „trădători de ţară". Potrivit documentelor oficiale sovietice, pe durata primului an de ocupaţie, aproximativ 7.000 de oameni s-au refugiat în România.
După ce, în februarie 1941, peste 300 de români din nordul Bucovinei au fost ucişi şi aruncaţi în albia Prutului îngheţat în urma încercării de a trece graniţa în România, în acelaşi an, la 1 aprilie, un grup de peste 3.000 (după unele surse, chiar 4.000-5.000) de locuitori ai satelor de pe valea Siretului s-au îndreptat, într-o coloană paşnică, spre noua graniţă sovieto-română, purtând un steag alb cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină, încercând să se refugieze din Uniunea Sovietică în România. În apropiere de punctul de graniţă Fântâna Albă, în locul numit Poiana Varniţa, grănicerii au deschis focul, trăgând din plin şi ucigând bătrâni, copii, femei, aruncându-i în gropi comune peste care s-a turnat var stins, unii fiind îngropaţi de vii. Supravieţuitorii au fost urmăriţi şi spintecaţi cu sabia.
Genocidul, denumit şi „Katyn-ul românesc", a fost trecut sub tăcere de autorităţile din Moscova, care l-au raportat drept „un incident minor, în care un grup de 20 de persoane a încercat să treacă fraudulos graniţa". După acest masacru, a fost declanşată o amplă acţiune de represalii, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români fiind ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan, iar în anii de după război au urmat alte zeci de mii de deportări din Basarabia şi din nordul Bucovinei (sursa: Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina).
În 2011, Parlamentul României a instituit, prin lege, ziua de 1 Aprilie ca Zi Naţională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, iar în memoria celor dispăruţi în masacrul de la Fântâna Albă, o troiţă a fost ridicată şi sfinţită în incinta Mănăstirii Putna, în 2011, la împlinirea a 70 de ani de la tragicele evenimente.
