Întrebarea şi-au pus-o numeroşi analişti, care au şi argumentat că, după anii de apartenenţă la UE, România are „o piaţă funcţională din care lipseşte tocmai economia." Asta, în pofida celor de la UE, care, în mod demagogic pretindeau, la vremea respectivă, că statutul de „economie de piaţă funcţională" trebuie dobândit ca premisă a deschiderii porţilor aderării.
Într-un final, am aderat la UE. Ei, şi? Cu ce ne-am ales? Când totul a mers pe ideea: „Vreţi aderarea, daţi economia!". Păi, ne-am ales doar cu „piaţa". Faptul era previzibil, câtă vreme mai marii decidenţi ai Uniunii Europene consideraseră cum trebuie să se prezinte România la data aderării şi după: adică, deposedată de orice le-ar putea face vreo concurenţă. Şi avea cu ce, dar nu mai are…
Să reamintim că, de îndată ce România, presată cu uşa, a acceptat să vândă Petrom şi distribuţiile de energie - coloana vertebrală a unei economii - a primit peste noapte calificativul râvnit. Ce a urmat? Ce am trăit şi ştim cu toţii: respectiv, fără controlul asupra exploatării petrolului şi unei jumătăţi din cea a resurselor de gaze, precum şi în majoritate asupra distribuţiei de electricitate, fără controlul asupra sistemului bancar şi sistemului de asigurări. Or, fără toate acestea - adică fără prezenţa proprie în punctele nodale şi sectoarele profitabile din economie - România devenea dintr-o dată un fel de legumă, ce era aruncată în luptă cu leii din Uniunea Europeană. De pieţele extinse - de peste jumătate de miliard de consumatori - au profitat nu România, ci campionii. Şi cum România nu avea niciun campion, nici măcar jucători, cu ce ne-am ales? Cu piaţa, fără economie, România ajungând o periferie de tip bancar pentru centrul vest-european. O anexă căreia, răpindu-i-se economia, a rămas funcţională, dar numai ca piaţă!
Dar, asta nu-i totul. Asupra românilor s-a abătut şi „beleaua" FMI. În niciunul din ultimii trei ani, cei de gravă criză, FMI nu s-a dovedit a fi capabil ca, împrumutând ţările sărace, să se mulţumească, ca orice bancher, cu certitudinea rambursării banilor plus dobânda. Ci a forţat măsuri economice aberante când a fost vorba de exasperarea unei populaţii deja la sau sub limita supravieţuirii, sau impunând, mai cu seamă în zona privatizărilor, interese de dincolo de graniţele ţării. În timp ce alte state îşi păstrează proprietatea asupra unor mari companii strategice, FMI forţează Guvernul român pe o piaţă slabă şi cu bani puţini să vândă repede Transgaz, CFR Marfă etc. Hidroelectrica îşi va vinde şi ea cele 163 de microhidrocentrale, iar preţurile la energie - zicea olandezul Erik de Vrijer, şeful misiunii FMI - trebuie să crească, un profit normal de peste 10%, dar unul de 19 la sută i se pare corect. Evident, astea şi multe altele pe seama populaţiei. Reacţia autorităţilor române? Aceleaşi gesturi de supunere. „Putem rupe Acordul cu FMI, dar nu am câştiga nimic din asta", spunea fostul premier Victor Ponta. Nu ne-a spus însă Ponta ce am câştigat! Ba da: ne-a îndatorat cu 20 miliarde de euro, fără ca economia să se mişte sau consumul să crească! Ce va urma?...