Punctuaţie şi ortografie (X)

Fiind asemănătoare ca formă (grafie), liniile de dialog şi de pauză sunt tratate la acelaşi paragraf în Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (p. 81)

Linia de dialog semnalează începutul vorbirii directe a fiecărui participant la dialog, ca formă de comunicare şi mod de exprimare. Pentru ca mesajul să fie cooperativ (între cel puţin doi emiţători), claritatea trebuie să caracterizeze, atât întrebările, cât şi răspunsurile. Literatura ne oferă cele mai multe astfel de situaţii.

- Lasă, Florea, că toată prigoana are un sfârşit! Mai bine (…) uită de necazuri!... (Mircea Cărtărescu)

- Ei! Atunci măcar te-am văzut; grăi el cu glas înecat; poate că e mai bine aşa! (Ioan Slavici)

În unele situaţii, dialogul se dovedeşte a fi ineficient, ca în exemplul: „Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate le geam. Se încinge o conversaţie: „- Hei, mă din casă! - Cine? - Tu! Eu? - Păi cine? - Ad-o-ncoace! - Ce, mă? - Scrisoarea. - Ce scrisoare? - Ştiu eu ce scrisoare? - Trebuie să plăteşti! - Ce, mă? - Cum ce? - Ce să plătesc? - Porto. -Cine? - Tu. - Eu? - Păi tu. - Cum porto, mă? - Iaca, porto. - Cum aşa? - Păi, ştiu! - Nu-i plătită! - Ce? - Scrisoarea. - Ehei! - Cum ehei? - Ai să dai, mă! - Ce? - Bani. - Ce bani? - Porto. - Cât, mă? - Ce cât? - Câţi bani, mă? - Nu ştiu. - Iaca 15. - Aşa. - Ei, dă-mi-o! - Ce, mă! - Scrisoarea. - Ce scrisoare? - Care ai adus-o. - Eu, mă? - Păi, cine? - N-am adus-o. - Păi cum? - Nu-i la mine. - Asta-i! - Cum asta-i? - Unde-i, mă? - Cine? - Scrisoarea. - La primărie! - Ba la dracul! - Ba, aşa. - Păi cum? - Să te duci să ţi-o iei." (I.L. Caragiale)

În comunicarea ineficientă (cu evidente note hazlii), s-a folosit linia de dialog de 69 de ori. Straja satului putea să-i spună omului: - Du-te la primărie că ai primit o scrisoare… Să ai la tine şi 15 lei, ca să nu faci drumul de două ori!...

… Ar fi fost realizat un mesaj complet şi direct. Dialogul ar fi avut cele două trăsături: ar fi fost adecvat scopului comunicării; s-ar fi caracterizat prin claritatea întrebărilor şi a răspunsurilor. Dar…ar fi lipsit talentul autorului „Momentelor…". Apoi să ne gândim că fiecare intervenţie înseamnă o anumită pauză, dar şi modificări ale intonaţiei.

În izolarea construcţiilor incidente pe lângă utilizarea virgulelor, se apelează deseori la linia de pauză (-).

Ex. - Vine gârla - strigă Şusteru - ; peste o săptămână, mâncăm lăptuci. (Fănuş Neagu)

- Mâine - spuse ea - va fi o nouă zi… Mâine, probabil, istoria se va repeta.

În ultimele două exemple pentru a marca construcţia incidentă şi cuvântul incident s-au folosit fie liniile de pauză, fie virgula. Propoziţia incidentă spuse ea exprimă intervenţia autorului în cursul vorbirii directe.

Linia de pauză poate izola o apoziţie: „Privesc oraşul-furnicar - / Cu oameni mulţi şi muri bizari / Pe strade largi cu multe bolţi…" (Mihai Eminescu - Privesc oraşul furnicar).

Apoziţia presupune o comparaţie (oraşul este ca un furnicar). În textul eminescian, se foloseşte o formă de plural deosebită de cea din limba contemporană (strade pentru străzi), păstrându-se măsura versurilor (stra-de, 2 silabe); străzi (1 silabă). Cuvântul muri (din franceză) însemnând pereţi, s-a păstrat în limbă, ca verb a murui şi ca adjectiv mural (desen pe zid, pe perete).

În unele construcţii eliptice, linia de pauză marchează absenţa predicatului sau a verbului copulativ:

„Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine o orei, tu - la cealaltă/ ca două toarte de amforă./ Numai cuvintele zburau între noi/ înainte şi înapoi." (N. Stănescu, Poezie sentimentală).

Lasă un comentariu