„Poetul pătimirii noastre", Octavian Goga, s-a născut la 1 aprilie 1881, în Răşinari, din părinţii Iosif Goga (1851-1905), preot, şi învăţătoarea Aurelia, născută Bratu. Ea citea nemţeşte şi studia limba franceză. Scria şi versuri, publicate în revista „Familia".
La 9 ani, Goga absolvise şcoala primară din Răşinari, urmă liceul unguresc din Sibiu şi ultima clasă a urmat-o la Braşov, în limba română. A urmat studii superioare umaniste la Budapesta, unde a editat revista Luceafărul (1902). Debutase la Revista ilustrată din Gherla a lui Ion Pop-Reteganul. A mai publicat în „Tribuna literară" din Sibiu (1900-1902).
A fost căsătorit cu Hortensia Cosma, fiica directorului Băncii Albina, din Sibiu, apoi, s-a recăsătorit cu Veturia Mureşan. N-a avut urmaşi.
Goga a început să scrie versuri de la vârsta de 9 ani, sub îndrumarea mamei sale, care, în vara anului 1866, a avut ocazia să stea de vorbă cu adolescentul Eminescu, găzduit o zi şi o noapte în casa părinţilor ei din Răşinari. Goga a fost crescut în cultul pentru Eminescu. Geniul tutelar al lui Goga, ca şi al altor mari poeţi români, a fost Eminescu, „în a cărui religie artistică şi ideologică" a crescut.
Goga s-a impus ca mare poet chiar cu primul lui volum: „Poezii" (1905), care i-a uimit pe I.L. Caragiale şi Titu Maiorescu. Acest volum e „o monografie lirică a satului transilvănean" şi a fost propus de Maiorescu pentru premiul Academiei Române. Volumul se deschide cu poezia „Rugăciune", ce conţine crezul artistic al lui Goga, acela de a transfigura artistic suferinţele şi năzuinţele seculare ale unui popor, şi nu măruntele frământări intime ale poetului, „ci jalea unei lumi, părinte/ Să plângă-n lacrimile mele".
Poetul Goga a sublimat destinul vitreg al ţărănimii în celebrele poezii: „Noi", „Plugarii", „Oltul", „Clăcaşii", „Casa noastră".
După volumul „Ne cheamă pământul" (1909), şi-a schimbat tematica în volumul „Din umbra zidurilor" (1913). Aici predomină peisajul citadin, mai ales cel parizian, temele şi motivele simboliste ce amintesc de lirica bacoviană.
După opinia lui Mircea Zaciu, lirica acestui volum „nu e un eşec, ci o căutare de sine şi o experienţă singulară, căci poetul Goga a fost legat de politică şi tradiţie, nu de estetism şi modernitate."
Izbucnirea Primului Război Mondial îl obligă pe Goga să se stabilească la Bucureşti, unde i s-a jucat, cu mare succes, drama „Domnul notar" (1914), inspirată din luptele electorale ale românilor din Ardeal. În Capitală, Goga pledează neobosit pentru intrarea României neutrale în război împotriva Puterilor Centrale, dovadă stau articolele şi discursurile din volumele „Strigăte în pustiu" (1915), şi „Cântece fără ţară" (1916-versuri). După înfăptuirea Marii Uniri (1918), acceptă portofoliul de ministru sub trei guvernări şi primeşte titlul de academician, în 1920, iar în 1924, i se acordă Premiul Naţional pentru Poezie, pentru întreaga operă. Deşi acaparat de politică, Goga a scris drama „Meşterul Manole (1928).
O mare realizare în proză e volumul „Precursori" (1930), în care prezintă portrete morale ale unor mari înaintaşi: Horia, Avram Iancu, Andrei Şaguna, Iosif Vulcan, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Aurel Vlaicu, Vasile Lucaciu, I. L. Caragiale, Chendi, Şt. O Iosif. Tot în acest volum este inclusă şi nuvela antologică „Pumnalul de Toledo".
Tudor Vianu consideră proza lui Goga „de nivelul valoric al poeziei" acestuia. În 1934, a publicat excepţionala traducere în versuri a „Tragediei omului" de Madach Imre.
Octavian Goga a fost admirat şi venerat de contemporani şi urmaşi pentru opera sa literară şi lupta sa neînfricată pentru unirea românilor într-un stat unitar şi independent, care s-a înfăptuit în 1918, eveniment considerat de poet „o minune".
Goga a fost „trâmbiţa de foc a neamului", prin versurile, discursurile şi publicistica sa, care au contribuit la izbăvirea neamului după secole de oprimare. Goga n-a fost numai poetul unei provincii, ci, un „poet naţional… pur ca şi Eminescu… e întâiul poet mare din epoca modernă", desigur după Eminescu şi Macedonski, susţinea George Călinescu. După o guvernare de numai 43 de zile, Carol al II-lea îl demite din funcţia de premier. Decepţionat şi obosit, Goga s-a retras la Ciucea, alături de soţia sa, Veturia, cea care avea să-i ridice în grădina castelului din Ciucea, „Mausoleul iubirii", ajutată de Miliţa Petraşcu, eleva lui Brâncuşi.
Însuşi Brâncuşi intenţiona să-i ridice un monument în formă de crater, căci Goga a fost „un vulcan al revoltei celor mulţi şi asupriţi". Opera poetului este cel mai durabil monument, căci Goga a turnat în bronzul versurilor, chipul trecător al vremii sale eroice şi zbuciumate, fiind un alt mare „preot deşteptării noastre (şi) semnelor vremii profet".
