NICHITA - O MOARTE ANUNŢATĂ? (II)

Distribuie pe:

- Maestre Mihai Bandac, moartea lui Nichita Stănescu v-a luat prin surprindere? Care este adevărul cu internarea lui de la Spitalul Fundeni din anul 1981?

- Lucrurile s-au întâmplat cam aşa: cândva, pe la începutul verii, solicitat de el pentru o scurtă vizită legată de procesul de divorţ cu Doina Ciurea, în şoaptă, pe holişorul micuţului apartament, mi-a arătat buzele care aveau urme de sângerare şi mi-a cerut, uşor jenat, părerea. Că, de, eram Preşedintele executiv de la SIRFA, el fiind doar Prim vice-preşedinte. Avea mare încredere în… eficienţa mea…

Am luat imediat contactul cu celebrul doctor chirurg urolog Gheorghe Călin, de la Fundeni, admirator şi colecţionar de al meu, mâna dreaptă, se spunea, a doctorului şi ministrului Proca.

La scurt timp, a trimis o doctoriţă şi o asistentă care i-au prelevat analize specifice pentru laboratorul lor.

Peste aproximativ două săptămâni, acelaşi doctor minunat, Gheorghe Călin, m-a atenţionat că a doua zi, pe la orele 11, însuşi ministrul Sănătăţii, adică doctorul urolog Proca, avea să vină acasă la poet cu rezultatele analizelor. L-am aşteptat în curtea interioară a blocului din Piaţa Amzei, l-am condus pe scări până la etajul 4, liftul nu mergea, şi l-am introdus în micuţul apartament.

S-au îmbrăţişat, erau cam de aceeaşi înălţime, şi a avut loc următorul dialog:

- Domnule Nichita Stănescu, am două veşti. Una mai rea şi una mai bună. Cu care doriţi să încep?

- Cu aceea mai rea.

- Ei bine, începând de astăzi, sunt interzise în casa şi viaţa dumneavoastră tăriile, fumatul şi oboseala, respectiv neodihna, nesomnul, stresul.

- Şi vestea bună ?

- Aveţi permisiunea şi chiar recomandarea să consumaţi din când, în când, câte un pahar, două, de vin natural, căpşunică, zaibăr etc. La anumite ocazii. În aceste condiţii, vă dau cuvântul meu de doctor şi ministru, că veţi depăşi cu mult frumoasa vârstă de 90 de ani. Ce-mi răspundeţi?

- Stimate şi dragule domnule doctor şi ministru al Sănătăţii românilor, în primul rând, vă mulţumesc pentru onoarea ce mi-aţi făcut-o vizitându-mă şi preocupându-vă de modestul pacient care sunt. Dar vă rog să-mi permiteţi să trec această mare onoare în contul tuturor scriitorilor şi artiştilor, care vă sunt sau, încă nu, pacienţi. În al doilea rând, vă asigur că voi urma neabătut sfaturile înţelepte şi argumentate pe care mi le-aţi dat, acum, aici, de faţă cu bunul meu prieten Mihai Bandac. Iar în al treilea rând, mă gândesc, foarte serios, de mai multă vreme cu atât mai mult în clipa aceasta, că un bărbat adevărat, ca să nu mai spun un poet încercat în luptele cu ideile şi rimele, cândva până în 90 de ani sau imediat după, când îşi vede în rafturi cărţile şi volumele, o cam taie de pe aici, adică pleacă fericit din lumea aceasta, spre a se mai odihni şi, dacă are norocul, spre a sta de vorbă, la ceas de seară şi melancolie cu Mişu Eminescu….

- Şi ce a mai urmat ?

- S-au îmbrăţişat din nou şi l-am condus pe distinsul doctor până în curte, la maşina ce-l adusese. La despărţire, mi-a mulţumit, s-a uitat în sus, unde, în balcon, Nichita îi făcea cu mâna şi, discret, mi-a spus: - În toamna asta, pentru siguranţă, vă aştept cu prietenul dumneavoastră, la mine la Clinică. O să-l internăm şi o să ne ocupăm mai aplicat de afecţiunea lui.

Ceea ce s-a şi întâmplat. În luna decembrie, l-am condus la Spitalul Fundeni pe Nichita, a primit o rezervă chiar în capul coridorului, cu geamurile spre câmpie, şi au început investigaţiile şi tratamentul.

L-am vizitat cu regularitate şi, mai ales, am condus mulţi colegi scriitori şi în special pe sora lui Mariana.

Într-una din după-amiezi, s-a întâmplat să avem, pentru prima şi ultima dată, o discuţie specială despre poeţi şi poezie. Desigur, la solicitarea şi sâcâiala mea. Dar aceasta este o cu totul altă poveste.

Lasă un comentariu