Luminând o zare a începuturilor poetice, venind, parcă, din acea taină a adâncurilor, cel care îi vedea pe cei care puneau „steaua să zboare", într-o închinăciune în faţa „sântelor firi vizionare", în poezia „Epigonii", Înaltul Domn al Poeziei şi al Limbii Române, Mihai Eminescu, îi vedea pe scriitorii de până la el, acele „icoane şi simbol", „poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere". Ce nemaipomenit elogiu adus înaintemergătorilor de poetul nostru naţional! Pentru că limba-i „partea noastră de veşnicie!".
În „patria de pământ şi de cuvinte", în Patria Limbii Române, a „părţii noastre de veşnicie", noi, ardelenii, de fapt toţi românii, îl aşezăm pe poetul „cântării pătimirii noastre", Octavian Goga, de la a cărui venire pe lume, la Răşinari, la 1 aprilie 1881, în casa preotului Iosif Goga şi a învăţătoarei Aurelia Goga, colaboratoare, în tinereţe, la „Telegraful român" şi la „Familia", s-au împlinit 135 de ani. Dascăl îl are, în satul natal, pe învăţătorul Moise Frăţilă, posibilul personaj al poeziei „Dascălul", un mare patriot ardelean. Conform unor bogate informaţii autobiografice, mare parte a vacanţelor, Goga şi le petrecea la Crăciunelul de Sus (judeţul Alba), satul natal al tatălui lui, satul cu majoritatea numelor de Goga. Mai târziu, Octavian Goga mărturisea: „Viaţa ţăranilor de pe delniţele Crăciunelului mi-a fost sursă de inspiraţie pentru «Plugarii» şi «Clăcaşii»". Urmează, apoi, Liceul de Stat din Sibiu (azi - Liceul „Gheorghe Lazăr"), până în anul 1899, când se transferă la Liceul românesc din Braşov, după a cărui absolvire s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, mai apoi continuându-şi studiile la Berlin, până în anul 1904.
La 14 octombrie 1906 se căsătoreşte cu fiica cea mică a bancherului Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina" din Sibiu, ceremonia având loc la Catedrala mitropolitană sibiană, iar ca naşi avându-i pe Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă, căsătorie destrămată după 14 ani, când Octavian Goga se va căsători, în ianuarie 1921, cu Veturia Triteanu, cântăreaţă de operă, mare iubitoare a lui Richard Wagner, care a interpretat, în 1914, la Bayreuth, rolul Walkyriei, fiica zeului Wotan.
Primele poezii le publică Octavian Goga în ziarul „Tribuna" din Sibiu, când avea 17 ani, elev la Liceul cu limba de predare maghiară de acolo, în „Familia" lui Iosif Vulcan (din Oradea), în ziarul „Luceafărul", sub pseudonimul „Tavi", „Octavian" şi „Nic. Octava". Ion Pop Reteganul îi scria, la poşta redacţiei: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte!". Într-adevăr talent era, ziua bună de dimineaţă se arăta, iar mare poet Goga a devenit!
Prima poezie semnată Octavian Goga a publicat-o în „Luceafărul", la 15 septembrie 1903, revistă apărută la Budapesta, în anul 1902, „publicaţie pentru cultura naţională şi unitatea politică a românilor din Transilvania", înfiinţată de studenţii români din Budapesta în cadrul Societăţii „Petru Maior", cu titlul înrudit cu starea sufletească şi cu conştiinţa literară din acele vremuri". În „Luceafărul", Goga, „autenticul talent literar", „şi-a publicat foarte multe poezii", mai ales creaţiile cuprinse în volumul „Poezii" (1905), carte reeditată de Editura Minerva, la Bucureşti, în 1907, iar la Sibiu în 1910, „adevărat eveniment literar", „un început al unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc" - spunea Ion Dodu Bălan - „intrat în conştiinţa opiniei publice". În „Luceafărul" (1904) îi apare poezia „Oltul", cu acele versuri nemuritoare, din care ne vom opri la doar câteva: „Bătrâne Olt, - cu buza arsă/ Îţi sărutăm unda căruntă.// În cetăţuia ta de apă/ Dorm cântecele noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A visurilor sfărâmate./ Tu împleteşti în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/ Şi cel mai scump nisip tu-l duci/ În vadul Dunării albastre.//…// Drumeţ, bătut de gânduri multe,/ Ne laşi atât de greu pe noi,/ Îmbrăţişându-ne câmpia,/ Te uiţi adesea înapoi.//…// Cu unda ta, strivită, gemem/ Şi noi, tovarăşii tăi buni,/ Dar de ne-om prăpădi cu toţii,/ Tu, Oltule, să ne răzbuni!//…// Să verşi păgân potop de apă./ Pe şesul holdelor de aur;/ Să piară glia care poartă/ Înstrăinatul nost' tezaur;/ Ţărâna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară/ Şi să-ţi aduni apele toate -/ Să ne mutăm în altă ţară!".
Aşadar, în anul 1905 îi apare volumul „Poezii" (printre ele situându-se „Rugăciune", „Plugarii", „Noi", „Oltul", „Bătrâni", „Cântăreţilor de la oraş", „La groapa lui Laie", „Clăcaşii"), în 1909 - „Ne cheamă pământul", „Din umbra zidurilor" (1913 - cu poeziile „Revedere" şi „De profundis"), în 1916 - „Cântece fără ţară (cuprinzând poezia, care dă şi titlul cărţii), în 1939 - poemele postume „Din larg". A trece peste poezii precum „Rugăciune" şi „Vorbeau, azi-noapte, două ape" ar fi o nedreptate prin timp făcută celui care scria şi „Bisericuţa din Albac": „Bisericuţă din Albac,/ Tu eşti al vremurilor semn,/ Tot bietul nostru plâns sărac/ E-nchis în trupul tău de lemn.//…// De-aceea, ostenită-acum/ De zile rele cate-au fost,/ Bătrână te-ai pornit la drum,/ Să-ţi deie fraţii adăpost…// Rămâi aici, fă-ţi un popas,/ Fii sfetnic bun din veac în veac/ Şi spune-acasă ce-a rămas,/ Bisericuţă din Albac". „Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpâne,/ În faţa strălucirii tale./ În drum mi se desfac prăpăstii,/ Şi-n negură se-mbracă zarea,/ Eu în genunchi spre tine caut:/ Stăpâne, orânduie-mi cărarea.//…// În suflet seamănă-mi furtună,/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate,/ Şi cum sub bolta lui aprinsă,/ În smalţ de fulgere albastre,/ Încheagă-şi glasul de aramă:/ Cântarea pătimirii noastre." (Rugăciune); „Venea un vifor să ne-ngroape/ Şi grindina-mi bătea la geam,/ Vorbeau, azi-noapte, două ape/ Şi vorba lor o-nţelegeam./ Îşi lumina necunoscutul/ Cu fulgere, din deal în deal,/ Şi chicotind prin neguri Prutul,/ Vorbea cu Mureşu-n Ardeal:// «În taina apelor afunde/ Un ţintirim de veacuri port,/ Mi-e albul înspumatei unde/ Mai trist ca giulgiul unui mort.../ Din vreme-n vreme mă străbate/ Un lung îndepărtat fior,/ Şi-ncheieturile trunchiate/ Atâta de cumplit mă dor ...// N-auzi cum strigă Basarabii/ Blestemul zilelor ce vin,/ Cum sună-n bucium pârcălabii/ De la Soroca la Hotin?/ Eu simt cum matca mea tresare/ De-al amintirilor şuvoi,/ Arcaşii lui Ştefan cel Mare/ Îmi cer azi moaştele-napoi…»/Aşa tulburător de ţară,/ Vuia ne-nduplecatul glas,/ Pân' fulgerele se curmară/ Şi-o ploaie blând-a mai rămas./ Atunci o-ntunecată noapte/ Pe creasta codrilor cădea/ Şi-n plânset lin urzit din şoapte/ Bătrânul Mureş răspundea:/ «În valul meu, de veacuri plânge/ Acelaşi vaiet stins şi mut,/ Mai multe lacrimi decât sânge/ Nisipul meu a cunoscut./ Tu-ţi plângi mărirea îngropată,/ Eu, jalea veche, an de an,/ Tu ai avut părinţi odată,/ Eu, veci de veci, am fost orfan.»// Aşa vorbeau îndurerate,/ Sub ceriul înnorat şi crud,/ Bolnave râuri tulburate/ Şi-acum durerea v-o aud ..../ Nedumerirea mă supune/ Când rostul patimii v-ascult,/ Căci inima nu-mi poate spune,/ Pe care să vă plâng mai mult..." („Vorbeau, azi-noapte, două ape")
Intrat în literatură cu aprecieri critice laudative din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Purcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiş, Eugen Lovinescu, a altor personalităţi ale timpului, Octavian Goga era caracterizat ca „un talent original, inspirat numai de sufletul poporului", iar poezia lui „un eveniment literar". Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, mai pe la început cam rezervat în aprecieri, recunoştea că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc" (…), cu acea „iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului naţional". Alte mari personalităţi ale neamului românesc, precum Sextil Puşcariu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Eugen Lovinescu, George Panu, au avut aprecieri elogioase la adresa poeziei lui Goga, „considerat poet al neamului pe ambii versanţi ai Carpaţilor", la numai 25 de ani bucurându-se „de un prestigiu literar remarcabil".
După cum se ştie, poetul Octavian Goga a fost şi un gazetar remarcabil, „începuturile lui ziaristice fiind în revista „Luceafărul", de la Budapesta, apărut la 1 iulie 1902, Goga, fiind redactor-responsabil şi director, avându-i alături pe Al. Ciura şi pe Octavian Tăslăuanu, revistă care „s-a confundat, în bună măsură, cu preocupările şi durerile unor tineri studenţi patrioţi, animaţi de înalte visuri". „Revista noastră - spunea Goga -, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului, mai de-aproape, de a stabili, apoi, o legătură mai strânsă între public şi tinerime", tineri care „au datoria să apere idealurile unei întregi colectivităţi". „Numele lui Goga - spunea Ion Chinezu - este legat de «Luceafărul»".
Octavian Goga şi-a legat preocupările publicistice, intensificându-se, de-a lungul timpului, şi de activitatea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), care s-a înfiinţat în anul 1861.
Ca ziarist strălucit s-a remarcat Octavian Goga în revistele „Ţara noastră" (apărută la 1 ianuarie 1907), care „a înlocuit, temporar, revista „Transilvania", o revistă-punte „între sufletele cărturarilor şi ale ţăranilor care o slovesc, duminica, pe genunchi (…), ca folos al aşezământului nostru cultural" - spunea Goga. În revistele „Flacăra" şi „România", în ziarele „Epoca" şi „Adevărul", scrierile lui Goga, prin talent şi vocaţie, ca şi discurusurile din şedinţele Academiei, prin omagiile aduse unor personalităţi, se apropiau „de valoarea publicisticii eminesciene." Publicistica lui (dovadă incontestabilă-i şi culegerea de articole, din anul 1927, „Mustul care fierbe") „s-a axat pe problemele românismului, pe continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, pe ideea unităţii tuturor românilor, pe idealul unirii într-un stat naţional."
Mai puţin cunoscută-i activitatea de dramaturg a lui Octavian Goga, de autor al pieselor „Domnul notar" şi „Meşterul Manole."
O pagină importantă în creaţia lui Goga a ocupat-o şi cea de traducător, ca „prieten al unor mari scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne", traducând, încă de pe timpul când era elev la liceul maghiar din Sibiu, apoi, ca student la Filologia Universităţii budapestane, primele traduceri făcându-le din Madach Imre şi Ady Endre. În anul 1934, Goga traduce „Tragedia omului", de Madach Imre, primită ca o strălucită creaţie poetică, „având aceeaşi valoare ca şi originalul." Chiar Tudor Vianu remarca: „Memento mori şi Tragedia omului sunt poeme ale omenirii văzute prin speranţele, înfrângerile şi luptele popoarelor", George Călinescu considerând că „traducerea lui Goga este făcută într-o românească ce se apropie de perfecţiunea şi frumuseţea limbii lui Eminescu (…), potrivit vremii noastre."
N-am vrea să trecem peste un alt capitol al vieţii poetului „pătimirii noastre", cel care devenise „mesagerul aspiraţiilor naţionale ale românilor transilvăneni." Atitudinea curajoasă a lui Goga n-a convenit puternicilor zilei din Imperiul Austro-Ungar. În iarna anului 1911 este deţinut în temniţa de la Seghedin, „unde a fost vizitat de I.L. Caragiale", iar după doi ani, în 1913, din nou este arestat şi închis tot la Seghedin.
După izbucnirea Primului Război Mondial, Octavian Goga s-a stabilit la Bucureşti, „continuând, de acolo, cu tenacitate, lupta pentru întregirea română prin unirea Transilvaniei cu România şi pentru desăvârşirea unităţii statele române." Fraţii din Ardeal erau supuşi persecuţiilor, aşa că, alături de Octavian Tăslăuanu, Onisifor Ghibu şi Sebastian Bornemisza, Goga a semnat scrisoarea ziariştilor ardeleni refugiaţi în România, apărută în „Epoca" (la 15 iunie 1915), „cu scopul de a continua activitatea publicistică în vederea unirii Transilvaniei cu România." Ca membru, reprezentant al Transilvaniei, în Comitetul Congresului Extraordinar al Ligii Culturale, la o întrunire a Ligii Politice a Tuturor Românilor, la 15 februarie 1915, Goga declara: „Pentru jertfa de mâine am trecut graniţa, să venim în Ţara Românească. Noi ne-am pierdut ţara, noi ne-am pierdut patria, dar avem, încă, capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceţi ce vreţi cu ele. Ele pot să cadă. Ardealul nu poate cădea!". Guvernul de la Budapesta, iritat de declaraţiile politice ale lui Goga, „considerat cetăţean austro-ungar, îi intentează un proces de înaltă trădare şi-l condamnă la moarte, în contumacie." Poetul Goga se înrolează în Armata României şi luptă, ca soldat, în Dobrogea. „Este nevoit, apoi să părăsească România şi să plece în Franţa." Abia în anul 1919 Goga se întoarce în România reîntregită prin marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
După acordarea, în anul 1906, a Premiului „Năsturel-Herescu", pentru volumul de debut, după raportul către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului de „Poezii", prezentat de Titu Maiorescu, prin timp a venit, pentru Octavian Goga, şi consacrarea academică, fiind ales membru al Academiei, în anul 1920, discursul de recepţie fiind dedicat lui George Coşbuc. În anul 1924 a primit Premiul Naţional, pentru proză.
La insistenţele văduvei lui Ady Endre, autorul volumelor „Sânge şi aur", „Poezia secretelor", „Poezii", „Ultimele vapoare" (cel care, atunci când Goga era închis la Seghedin, temniţa în care a fost aruncat şi Ady, îi aducea poetului „pătimirii noastre" un suprem elogiu, scriind articolul „Goga în temniţă", transmiţând „fratelui salut de frate" şi „dragoste nobilului luptător"), Veturia Goga îl convingea pe poetul Goga că „o văduvă nu se refuză!" şi să cumpere castelul cu domeniul aparţinător de la Ciucea. Un domeniu, o ruină, mai ales după atacurile soldaţilor Republicii Ungare a Sfaturilor lui Bela Khun, în urma agresiunii şi încălcării teritoriale a României Mari din anul 1919.
Dezamăgit de politica bucureşteană de după Unire, Octavian Goga se retrage la castelul din Ciucea. Era singur, Veturia Goga preferând să rămână la Bucureşti. La 5 mai 1938, pe când se afla în parcul conacului, are un accident vascular cerebral cu hemoragie şi intră în comă. Două zile mai târziu, la 7 mai, se stinge din viaţă. Prin faţa catafalcului din Ciucea a avut loc un impresionant pelerinaj al celor care l-au iubit şi i-au preţuit opera. Regele Carol al II-lea, cel care l-a demis din funcţia de prim-ministru, a dispus să i se facă funeralii naţionale. Cu un tren mortuar este dus la Bucureşti şi aşezat în rotonda Ateneului, iar la 14 mai au loc funeraliile naţionale. „Conform dorinţei lui testamentare, nu au fost rostite cuvântări", fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. Ulterior, „trupul poetului, în anul 1939, a fost reînhumat, conform dorinţei lui, la conacul din Ciucea."
S-au împlinit 135 de ani de la venirea pe lume a poetului „pătimirii noastre" ardeleneşti, cel care scria despre zbuciumul românilor transilvăneni, scăpaţi de apăsare, după Unire: „Te-am dărâmat, hotar de-odinioară, / Brâu împletit din lacrimi şi din sânge, / Veriga ta de foc nu ne mai strânge / Şi lanţul tău a încetat să doară."
Ca scriitor şi jurnalist român, consider că, în acest loc, cuvine-se să consemnăm şi opinia unui elegant şi eminent critic literar, prof. univ. dr. Cornel Moraru, prin acele cuvinte, de aleasă profunzime şi sensibilitate, de un aparte profesionalism, cuprinse la reeditarea, în 1997, a volumului „Poezii" (ediţia din 1907) în Editura „Veritas" a doamnei Mariana Ploeşteanu: „La puţin timp după Eminescu, poetul „Doinei", dar înainte de Blaga şi Emil Cioran, care se trage tot din Răşinarii Sibiului, Octavian Goga, cântăreţul „pătimirii noastre", are intuiţia metafizică a suferinţei umane, condensată în cuvinte şi simboluri de o stranie frumuseţe inefabilă. Poetul e „ardelean" nu numai prin limbaj, ci prin conţinut şi, mai ales, prin adâncimea viziunii ontopoetice. El face poezie pură, din tot ce atinge cu versul său binecuvântat. Chiar şi «naţionalismul», ca atitudine, este pur, situat dincolo de bine şi rău: jalea care-i însufleţeşte versurile este o realitate cosmică, iar suferinţa nu e doar a oamenilor, ci a ţării întregi. O asemenea poezie tinde să devină o formă de religie şi sfinţenie."
Surse: Octavian Goga: „Ne cheamă pământul" şi „Cântece fără ţară" (Poezii), ediţii îngrijite de Ion Dodu Bălan; Wikipedia, enciclopedie liberă.
