Vitrina - De la „bocancii suficienţei" la „marile necuprinderi" în lirica lui Răzvan Ducan

Nu este pentru prima oară când o simplă răsfoire a poemelor lui Răzvan Ducan mă duce cu gândul la cel mai frumos text al lui Nichita Stănescu despre „exercitarea poeziei" în care autorul Necuvintelor face distincţia între „aripă" şi „roată" , între poezia ca zbor natural: „Aripa o ai sau nu o ai. Poţi să zbori sau să nu zbori cu ea" şi poezia ca meşteşug: „Aripa nu poate fi inventată, însă roata poate fi inventată"(1)

Sunt în volumul Chiriaş într-o revoltă, Ed. Vatra Veche, 2016, al lui Răzvan Ducan, discursuri lirice care par a descinde, aşa cum am mai precizat şi cu altă ocazie, din jocul de-a metafora al autorului Fiziologiei poeziei. Arta poetică ducaniană, La mine acasă, poem care ar fi trebuit să stea în fruntea volumului, exprimă poate, cel mai bine şi mai sincer, în imaginarul poetic ducanian, ideea libertării de expresie a eului liric, ideea de zbor „deasupra valurilor". La nivel lexico-semantic metafora „casa mea" sugerează însăşi poezia, în perimetrul căreia eul liric poate gusta libertatea supremă de expresie: „La mine acasă, dacă vreau, umblu în pielea goală. / Mă scobesc în nas, râgâi, trag pârţuri şi mă scarpin în fund". În ciuda uzitării termenilor banali, de tipul stănescianului „bolovan", punct de pornire de la concret spre abstract, poemul pare a reuşi cel mai bine să imortalizeze surprinderea ineditului sufletesc. Alcătuit din zece distihuri, poemul oferă cititorului posibilitatea de-a se „răsfăţa" plimbându-se în cel mai intim loc al fiinţei lui, în miraculoasele interioare ale Poeziei. Termeni ai câmpului semantic al regnului animal: „şoarece", „pisică", „tigru", vizând ideea de vitalitate maximă sau cei din câmpul semantic al toposului culinar: „pâinea", „pahare", „cuţitul", vizând unul dintre cele mai vechi ritualuri pe care le-a învăţat omul arhaic: alimentaţia strict necesară vieţuirii, vorbesc despre toposul casei- poezie fie ca unul al libertăţii supreme: „Doar eu am dreptul aicea să sudui sau chiar birjăreşte să-njur…", fie ca unul al identităţii sufleteşti şi uneori, al nevoii de izolare, ce aminteşte de „cercul" Omului din cerc a lui Matei Vişniec (2). De o deosebită plasticitate, versurile din penultimul distih: „Aicea, unde cu bucurie decojesc Universul, ca pe un ou,/ Nimeni nu-mi şterge, la mine acasă, metaforele de pe birou" confirmă încă o dată, profunzimea mesajului liric, de altfel ca şi în penultimul vers: „Şi nu permit nimănui să umble la bula mea de săpun", genuin zenit al trăirii lirice sau acel ceva ce ţine de „aripa" stănesciană a poeziei, de ceea ce „nu se poate învăţa" şi care nu exclude niciodată o cât de infimă nebunie: „La mine acasă, doar eu am dreptul să fiu, puţin, nebun". Atât maxima sinceritate, una dintre frumoasele giuvaeruri ale vitrinei lirice ducaniene, cât şi „nebunia" de a se identifica cu poezia fac aluzie la „nebunia" de a fi liber în limba română din poezia Limba română (din volumul Strigăt din Curba lui Gauss).

Casa mea, ca interior sufletesc al eului liric, reprezintă, mai mult decât atât, punctul de întâlnire a tot ceea ce pătrunde dinspre exterior, prin filtrul sensibilităţii poetului, bunăoară, ecouri ale diverselor registre lingvistice, cum ar fi din Înjurătura: „Să vă-njuraţi pe stradă/ la serviciu sau în pat, / să vă înjuraţi pe facebook, / locul nou de înjurat"; din Sub pleoapa firescului: „largul cărnii,/ unde am pus palma streaşină simţurilor să vă,/ desigur, atât cât mi-a permis lesa din dotare"; ecouri din Sfântul Ignat al brazilor: „Disperarea o aude doar Dumnezeu / şi uneori un suflet de poet"; ecouri din Chiriaş într-o revoltă: „…sar din bocancii suficienţei/ spre mari necuprinderi/ (…) fac jumping cu propriul gând (…)" sau chiar ecouri Statul pe blog: „Trăiesc într-un blog/ unde vecinul de scară din Cipru/ se ceartă cu vecinul de pe Nipru, / pentru cartela de la intrare, / semantică pe codul de bare"- veritabile mostre de artă poetică.

Se ştie că punctul de rezistenţă al liricii lui Răzvan Ducan îl constituie puterea de invenţie a limbajului. Că alături de termeni-metaforă, vizând banalul şi ieşirea din corsetul stereotipului vieţii actuale, cum ar fi: „genomul", „dezoxiribonucleic", „clona", „facebook", „jumping", „a expanda", „co doi", „ca co trei", „centrifuga", „rock", „polistiren", „copy paste", „fluxul", „helix", „echinox" şi formule „E=mc2", o frecvenţă irezistibilă o au termenii şi expresiile inventate, care regenerează lexicul poetic: „plânsu-mi-s-a","râsu-mi-s-a", „a dezploa", „mi-e Adriane", „pierpătraturi", „pata lui pievici", „du-te-n floarea soarelui", „cuşcuş", etc. De asemenea, tot la nivel lexico-semantic, surprindem ineditul metaforei: „plombe de cuvinte", „fitilul lucidităţii", „ceara unui gând liniştit", „borcane cu-njurături", „mersul de radieră al melcului", „sfârcul de galaxie", „aşchie de la tăierea cu flexul/ a începutului primordial", „ninsoare din poveşti", „răşina-candelă-n cuvânt", „bocancii suferinţei", „mânere de cuvinte", etc.; ineditul epitetului: „iubire edulcolante", „ploi aliniate", etc.; şi al personificării: „plâng pârtiile de la munte, / în ochi de noroi", etc., care conferă plasticitate limbajului, dând totodată contur sentimentelor de uimire, de dezgust, de dezamăgire, de compasiune etc.

Nelipsita ironie fixează lirica patriotică sau chiar şi pe cea existenţialistă într-o aură inedită. Obsesia poetului este de a surprinde împotmolirea în stereotip, a vieţii veacului XXI. Crăciun Fericit! este edificatoare în acest sens: „Pe stâlpi sunt brăduţi verzi din neon, / să salivăm pavlovian cetină-n nări". Nu fără ironie, în viziunea eului liric, Crăciunul parcă se asfixiază în lumea de plumb, a stereotipului: „şi toţi vorbesc de vestea minunată, / promoţia la whisky, reduceri la cuşcuş, / evlavia lăcustelor în faţa unor rafturi, / că-n supermarketuri e ieslea lui Isus". Aceaşi nelipsită senzaţie de „fin de siecle" postmodern şi din tabloul vieţii de veci într-un pământ relativ se simte şi în Sub pleoapa firescului: „Nu cred. / Pur şi simplu nu cred în locurile voastre de veci, / unde după 7 ani, dacă nu se plăteşte la Parohie,/ vine altul şi-ţi ia locul./"; „Curat murdar loc de veci. / Pe mine să mă-ngropaţi în E=mc2".

Eminesciana „Lumea-i cum este" s-ar traduce în acest volum de versuri „mira îl înlocuieşte pe Dumnezeu", iar poetul, ca odinioară autorul Cuvintelor potrivite, este cel care trebuie să „meşterească mânere la cuvinte", iar propoziţiilor să le dea „câte-o boltă, / sau virgulă şi niciodată punct", adică să fie cât mai receptiv la acest saeculum al începutului de mileniu.

Lasă un comentariu