„A înviat Christos de două ori?" este întrebarea pe care şi-o pun mulţi credincioşi creştini în aceste zile. Pusă retoric, ea a servit unora drept argument în propaganda anticreştină, insinuându-se astfel inconsistenţa adevărului istorico-religios al învierii lui Isus Christos. Nedumerirea îşi are sorgintea în faptul că, spre deosebire de naşterea lui Christos, sărbătoarea învierii se face - de cele mai multe ori - la o anumită dată în biserica romano-catolică şi cea protestantă, şi la o altă dată în cea ortodoxă şi greco-catolică. Diferenţa poate să fie de o săptămână, aşa cum a fost în 2015, sau chiar şi de cinci săptămâni, aşa cum este în 2016.
Paştele, cea mai mare sărbătoare creştină, îşi trage numele de la sărbătoarea evreiască PESSAH, serbată în ziua de 14 a lunii Nissan din calendarul evreiesc, prima zi cu lună plină după echinocţiul de primăvară şi având ca semnificaţie sărbătorirea ieşirii evreilor din robia egipteană. Deoarece patimile, răstignirea şi moartea lui Christos au avut loc întro zi de vineri, care s-a întâmplat să fie chiar ziua Paştelui evreiesc, această sărbătoare a fost transformată de către primii creştini, în Paştele creştinesc. La început unii dintre creştini serbau Paştele vinerea, odată cu evreii, amintindu-şi astfel de patimile lui Christos. Alţii au hotărât a le serba duminica, deci cu două zile mai târziu, celebrând în acest fel învierea. Iar unii au preferat o altă duminică, tocmai pentru a nu coincide cu Paştele evreiesc.
În anul 324, prin Edictul de la Milano, creştinismul este recunoscut ca religie oficială de către împăratul Constantin cel Mare. Drept urmare, în anul următor a avut loc primul Conciliu (Sinod) Ecumenic de la Niceea, unde cei 318 prelaţi care au participat au hotărât o regulă după care să se stabilească data sărbătorii de Paşte. Pornind de la constatarea că trei sferturi din lumea creştină urma obiceiul creştinilor din Roma şi al celor din Alexandria, s-a convenit ca sărbătoarea învierii să aibă loc în prima duminică după luna plină care cade odată cu echinocţiul de primăvară sau imediat după el. Deşi era o sărbătoare mobilă, fiind legată de perioada fazelor lunare, care diferă de la un an la altul, Paştele au fost în continuare sărbătorite la aceeaşi dată de către toţi creştinii. Chiar şi după Marea Schismă din anul 1054, când biserica creştină s-a despărţit în "catolică" şi "ortodoxă" ("de apus" şi "de răsărit"), cele două biserici au serbat Paştele în aceeaşi zi, până în anul 1583.
Principalul motiv pentru care data sărbătorii de Paşte nu mai coincide în cele două biserici l-a constituit reforma calendarului, introdusă de Papa Grigore al XIII-lea (1572-1585). Imperfecţiunea vechiului calendar, cel iulian, consta în faptul că echinocţiul de primăvară se îndepărta treptat de ziua de 21 martie, cu 11 minute şi 14 secunde într-un an, cu o zi la 128 de ani, ajungând la un decalaj de zece zile într-un interval de 1280 de ani. Aşa s-a ajuns ca în anul 1582 echinocţiul de primăvară să aibă loc la data de 11 martie şi nu la 21 martie, aşa cum era prevăzut în calendar. Cauza era durata anului tropic, intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul echinocţiului de primăvară. În calendarul iulian acesta era de 365,25 de zile, iar în realitate este de 365,2422 de zile.
În urma sesizărilor primite de la astronomi avizaţi ai timpului, a recomandărilor făcute cu ocazia diferitelor concilii, pe baza propunerilor unei comisii însărcinată cu pregătirea reformei, Papa Grigore al XIII-lea a decis ca după ziua de 4 octombrie 1582, să urmeze 15 octombrie şi nu 5 octombrie cum prevedea calendarul iulian. Astfel calendarul gregorian („stil nou") l-a înlocuit pe cel iulian („stil vechi"). Noul calendar a fost adoptat imediat de Italia, Franţa, Spania, Portugalia şi o parte din Germania, unde religia catolică era majoritară, în restul Germaniei în 1584, iar în Ungaria la 1587. Protestanţii l-au adoptat în 1600, după ce astronomul Tycho Brahe şi matematicianul Johannes Kepler au demonstrat superioritatea acestui calendar, iar reprezentanţii bisericii protestante au admis că… „adevărul, chiar când vine de la Papa, tot adevăr rămâne!". În Japonia, noul calendar a fost introdus în anul 1873, iar în China în 1914. Ţările majoritar ortodoxe şi cele necreştine au continuat să utilizeze calendarul „stil vechi" până la începutul secolului XX.
În România, calendarul gregorian a fost introdus în anul 1919, când ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie, însă biserica a continuat să folosească mai departe calendarul iulian până în 1924, când ziua de 1 octombrie a devenit 14 octombrie. Deşi la congresul pan-ortodox de la Constantinopol, din anul 1923, s-a hotărât acceptarea noului calendar, nu toate bisericile ortodoxe l-au admis. Cu toate că din punct de vedere civil, calendarul a fost înnoit, se mai utilizează încă „stilul vechi" în Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Patriarhia Ierusalimului şi la Muntele Athos.
S-a acceptat „calendarul îndreptat" în celelalte biserici ortodoxe (Patriarhia Constantinopolului, Arhiepiscopia Atenei şi Albaniei, Arhiepiscopia Ciprului, Biserica Ortodoxă din Polonia, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Română, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Bulgariei, Mitropoliile Ortodoxe ale Cehiei, Slovaciei şi Finlandei).
Trei ani la rând, toate sărbătorile creştine, inclusiv Paştele, au fost serbate de ortodocşii români în acelaşi timp cu romano-catolicii şi cu protestanţii. Dar, în 1927, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române revine asupra hotărârii iniţiale şi stabileşte ca numai sărbătorile fixe (Crăciunul, Anul Nou etc.) să fie prăznuite după noul calendar, iar sărbătorile mobile (Paşte, Rusalii etc.), după calendarul vechi. A fost un compromis care durează şi astăzi, adoptat şi de către celelalte biserici ortodoxe, motivaţia fiind păstrarea unei comuniuni cu Patriarhia Ierusalimului şi cu Biserica Ortodoxă Rusă.
Astăzi, când mobilitatea populaţiei este atât de evidentă şi când ecumenismul este la ordinea zilei, stabilirea unei date comune pentru sărbătoarea de Paşte ar evita unele probleme sociale sau chiar pastorale, constituind un pas real şi benefic pe drumul unirii bisericilor. Un astfel de pas a făcut Biserica Ortodoxă Finlandeză care, începând din 2005, sărbătoreşte Paştele odată cu catolicii şi cu protestanţii. Mai recent, catolicii din Grecia sărbătoresc Paştele odată cu ortodocşii, motivându-şi decizia prin „numărul mic de credincioşi şi numărul mare de căsătorii mixte". Un pas în aceeaşi direcţie a făcut şi Papa Francisc, propunând ca dată fixă a sărbătorii de Paşte a doua duminică a lunii aprilie. Rămâne de văzut ce ne rezervă viitorul, pentru că e de neconceput ca, creştinii să nu se unească cu… creştinii!
