Amfora poetului

Distribuie pe:

În Războiul cuvintelor (vezi Ordinea cuvintelor, vol.I, Editura Cartea Românească, 1985, p.83), Nichita Stănescu scria: Dacă materia are timp, cuvântul are eternitate. O nouă lectură a operei unui scriitor năzuieşte, credem, să-i verifice cuvântului eternitatea. Cea de a XXVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu", Ploieşti, 27-31 martie 2016, i-a cuprins scriitorului Aurel Rău opera într-o nouă lectură, menită să-i caute cuvântului eternitatea. Când i se înmâna la prestigiosul Festival Premiul Opera Omnia, îi alăturam clipei eternitatea cuvintelor: Pe masa mea şi-a găsit loc / Un măr roşu (...) / Prin care se uită la mine/ Grădina în care am crescut.

După unii critici, Aurel Rău e poetul fascinat de înălţimi (vezi Mircea Iorgulescu), ca expresie a vitalităţii poetice venind din Transilvania, cea care i-a dat cumpăt artistic, dar şi fascinaţia poetică a urcuşului. Mi-i sufletul sus, mărturiseşte poetul, călăuzit de evlavie, în „Emoţie de primăvară", consunând cu versul lui Octavian Goga, Altar avem acolo-n înălţime. Comuniunea cu înălţimile e exprimată în titlurile unor volume de versuri precum Pe înalte reliefuri, Turn cu ceas sau Focurile sacre. Purtând în strădanii prelungi (poetul vorbeşte de osânda perpetuă) obârşiile, straturile străvechi ale fiinţei şi verticala locului (s-a născut în satul bistriţean Josenii Bârgăului), le apără acestora înălţimile, la întâlnirea cu timpul modernităţii. În polifonia modernităţii, a urbanului, Aurel Rău, apreciază criticul Gheorghe Grigurcu, continuă „a-şi măsura obsedant, cu ochii întredeschişi, uşor hipnotic, peisajul natal, aplecându-se „peste izvorul holtei din pădure". Dar, apreciază acelaşi Grigurcu, vine şi lirismul elaborate şi sensibilitatea estetică în buletinul de identitate literară, o detaşare de „eternitatea străbună", „desfăcând nervos timpul calendaristic în fişe cotidiene sau lunare".

De la volumul din 1953, Mesteacănul, la celelalte volume de versuri, Focurile sacre, Zeii asediaţi, Ritualuri, Cuvinte deasupra vămii, Zodiac, Mişcare de revoluţie, Piatra scrisă, Tesoros sau la volumele de proză şi eseistică, Oameni de aer, Efigii, În poveşti cu Ion Creangă, Octavian Goga cenzurat, Andrei Mureşanu în răsăririle magicului, Grecia - călătorie incompletă, Aurel Rău merge, cu temei, spre cea mai elocventă (şi de râvnit!) apreciere critică, aparţinându-i, de asemenea, criticului Gheorghe Grigurcu: cel mai mare poet în viaţă al Transilvaniei. C.W. Schenk îl cuprinde în Lumina piezişă, remarcabilă antologie română - germană, loc de onoare revenindu-i şi în antologia de poezie română modernă a Editurii Minerva,Testament.

Este poetul şi gânditorul, considerându-se „cetăţean al oraşului ideilor", dezvăluind frumuseţi din istoria culturală a omenirii, prin traduceri şi călătorii, ducând, mai departe, bătălia pentru spirit şi cuvânt a generaţiei sale care a avut „loc de întâlnire" în paginile revistei Steaua. Opera mea literară principală e revista Steaua, mărturisea Aurel Rău într-un interviu, traversând un timp ingrat, când „scrisul era supravegheat, chilia pustnicului era iscodită printr-un geam secret şi în sufetul tău se instala cel ce te supraveghea în momentul scrisului şi al afirmării acestuia prin judecată critică", dar şi un timp al demnităţii actului creator, al dorinţei de a fi, ca scriitor, tu însuţi. Biografia revistei Steaua e incompletă fără mărturiile lui Aurel Rău despre prima redacţie a revistei în care absolventul Literelor clujene se afla alături de Miron Radu Paraschivescu, Victor Felea, A. E. Baconski, mărturiile despre debutanţi şi maeştri, energiile şi pasiunile revistei venind din anvergura paginilor semnate de Bacovia, Arghezi, Ion Vinea, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Petru

Dumitriu, Agârbiceanu, Blaga (cu traduceri, apoi cu poezie originală), alăturându-li-se Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Matei Călinescu, D. R. Popescu, Mircea Tomuş, Aurel Gurghianu. Alături de aceste nume, unele cuprinse în Cântecul stelelor, versurile poeţilor de la revista Steaua, Aurel Rău reprezintă ceea ce Marin Sorescu numea forţa de gheizer a literaturii române. Premiul Opera Omnia al Festivalului Nichita Stănescu îi este, acum, la 85 de ani împliniţi, amforă şi emoţie de primăvară.

Lasă un comentariu